Nu, nu eu. Chiar dacă uneori pare că tac, mai am încă foarte multe de spus. Şi sunt convinsă că şi Andreea Esca mai are multe de spus. Dar, până atunci, şi-a reunit într-un volum editorialele de până acum din The One. Volum cu care m-am delectat săptămâna asta.
Pe Andreea o ştiu din lift. Ne salutăm. Mie îmi place de ea. Şi mi-a plăcut mereu, dinainte de a o întâlni. Ea probabil că
mă ştie ca figură, dar dacă m-ar vedea pe stradă, nu ar şti să spun de unde mă ştie. Îmi place de ea că e foarte naturală, pare să aibă un simţ al umorului pe gustul meu şi o văd plină de energie mereu. De fapt, despre asta şi scrie în unul din editorialele din carte.
Nu ştiu cum ar fi un roman scris de Esca, dar din textele reunite aici se vede că este jurnalist, nu scriitor. Andreea scrie cum vorbeşte, textul curge natural şi de multe ori îţi dă impresia că stai cu ea la o cafea şi îţi împărtăşeşte din gândurile, amintirile şi sentimentele ei. Ceea ce e plăcut, simţi o oarecare apropiere, parcă te face părtaş la viaţa ei. Citind diversele tematici, în primă fază îmi dădea şi mie idei despre posibile subiecte de scris pe blog. După care brusc realizam că eu sunt mult mai zgârcită cu împărtăşirea vieţii mele intime într-un spaţiu atât de public. Adică parcă nu îmi vine să povestesc despre cum a fost prima oară când mi s-a spus „te iubesc” şi despre cum e când cuvintele astea mi se înghesuie în gât precum americanii în dimineaţa zilei de Black Friday la poarta mall-ului, dar care rămân totuşi blocate acolo pentru multă vreme. Sunt lucruri mult prea intime, pe care nu ştiu dacă le voi pune vreodată pe o hârtie, fie ea şi virtuală, spre a fi adulmecate, pipăite, comparate şi comentate de toată lumea. Nu ştiu dacă e vorba de curaj, dacă e lumina reflectoarelor din studio în care şi-a petrecut mai toată viaţa sau o deschidere aparentă care o ajută pe Esca să fie aşa de relaxată când povesteşte despre viaţa ei, dar orice ar fi, bravo ei!
Ce-am făcut când am tăcut e un volum plăcut de citit, care nu îţi consumă timpul, nu e precum un roman pe care nu îţi mai vine să-l laşi din mână până nu-l dovedeşti, spunând pas la orice altă activitate, ci este o carte pe care să o citeşti de plăcere, din când în când, eventual, sub o umbrelă, la un pahar de proseco.