N-aş putea zice că sunt o fană a filmelor cu violenţă. Mereu va ieşi la suprafaţă latura mea muierească atunci când va fi de 
ales între o comedie romantică şi un film cu împuşcături. Însă există un anumit gen de filme violente care pur şi simplu mă încântă: cele în care exagerarea vărsării de sânge (sau mai bine zis a împroşcării cu sânge) este mai curând un statement decât o bifă pentru succesul de box office. Tarantino (despre care ştiţi deja că mă dau în vânt) este un bun exemplu de maestru al acestui tip de scene declarative.
Omul cu pumni de fier, pe care l-am văzut aseară şi care poartă pe generic recomandarea lui Tarantino, ar fi putut foarte bine să-i aparţină regizorului pentru că este făcut exact în maniera lui. Este un film perfect realizat, cu o imagine foarte bună şi cu o coloană sonoră pe care aş vrea să o mai ascult şi cu alte ocazii. Evident că la fiecare cinci minute ţâşneşte nişte sânge de pe undeva, se rostogoleşte câte un cap, şi-o mai încasează careva… Dar este sublim!
Acţiunea se petrece în China secolului al nouăsprezecelea şi se focalizează pe lupta dintre clanuri şi pe lăcomia pentru aurul imperial, dar şi pe plăcerile decadente dintr-un bordel opulent condus de matroana Lucy Liu.