Ştiam eu de ce îmi place Bruckner: pentru că scrie bine. La fel de bine a scris şi prezentarea acestei cărţi, făcându-mă să o citesc. Însă dincolo de coperta patru şi a ei descriere, Un roman rus, de Emmanuel Carrere, nu se numără printre cărţile mele preferate.
Editura o prezintă ca pe o carte autobiografică, eu însă aş numi-o mai curând o colecţie de eseuri, de gânduri şi frământări. Roman, însă, nu prea este. Urmăreşte trei fire narative: povestea destrămării unei relaţii a autorului, care nu a fost niciodată suficient de închegată, povestea unei drame de familie hiperbolizată de sentimentul de neputinţă al unei copile rămase marcată de aceasta până la vârsta adultă şi câteva călătorii absolut gratuite într-o fundătură a Rusiei. Toate acestea încercând să se unească între ele.
Nu spun că e o carte prost scrisă, spun doar că e o carte care nu a reuşit să mă captiveze, de unde şi lunga perioadă în care am tot tras de ea.