ASUMAREA ÎN RELAŢII

Sunt într-un moment în care mă gândesc la chestii din astea triviale precum implicarea în relaţii, plictiseala şi evadarea din relaţii. Am pacienţi care îmi pun astfel de probleme. Am prieteni care deşi se iubesc, nu mai pot convieţui în aceeaşi relaţie. Am prieteni care deşi convieţuiesc în aceeaşi relaţie, nu se mai iubesc. Şi am prieteni care nu îşi asumă relaţiile trecute. Şi poate nici pe cele actuale…

Cu toţii avem diverse relaţii sau aventuri de care nu suntem mândri. Dar mă gândesc că dacă la un moment dat ai fost acolo, ai fost pentru că în acel moment al vieţii tale, aveai nevoie de aşa ceva. Fie pentru a te arunca într-o pierzanie amnezică, fie pentru a demonstra ceva, fie pentru că nu aveai alte soluţii, fie că orice. Motivaţiile fiecăruia sunt numai ale lui. Deci ai făcut pocinogul. Ţi-ai luat ce aveai nevoie de acolo, chiar dacă după aia mai mult ai tras. Aşa că acum, fie că acum-ul este după două zile, doi ani sau două decenii, nu ai niciun drept să arunci cu noroi în tine de atunci. Dacă ţi-ai asumat rolul de amantă, nu venii acum să sari cu gura mare că respectivul a fost un infidel pentru că o ştiai la fel de bine şi atunci şi nu te-a deranjat. Dacă ai avut o aventură cu un dobitoc incult care de altfel te urca pe pereţi, nu îi reproşa acum că nu ar fi în stare să treacă bacul, că o ştiai şi atunci când îl învăţai cum să-ţi numere orgasmele. Şi lista de rateuri trecute poate continua la nesfârşit. Fiecare dintre noi are la activ cel puţin o combinaţie nu tocmai fericită şi singura chestie pe care poţi să o faci este să susţii că erai tânăr/ deprimat/ beat, etc. O scuză există. Însă a exista o scuză, nu înseamnă a nu ţi-o asuma. Scuza e o acceptare elegantă şi atât. Iar tu, cel care eşti astăzi, cu siguranţă că nu ai mai fi fost la fel fără acel episod întunecat din viaţa ta.

Tot asumare este şi atunci când intri într-o relaţie cu o persoană ale cărei tare le ştii prea bine, oricât de îndrăgostit ai fi. Dacă omul este golan, să zicem, o să fie toată viaţa. Deci dacă timp de 10 ani ai trăit bine-mersi lângă un golan, nu îi reproşa la divorţ că îl părăseşti pentru că este golan. Poţi să nu-l mai iubeşti, poţi să îi reproşezi cea mai recentă aventură amoroasă care ţi-a pus capac sau ultima beţie cruntă pe care a tras-o, dar nu îi reproşa personalitatea. Pentru că era aceeaşi şi când l-ai cunoscut şi ai decis de bună-voie să te înhami la o relaţie cu un astfel de bărbat. Este perfect acceptabil să ţi se ia la un moment dat, să nu mai poţi, să nu mai ai răbdare, chef, etc, dar asta ţine pur şi simplu de nevoile tale interioare şi nu de celălalt, aşa că asumarea unei despărţiri trebuie să-ţi aparţină întocmai ca asumarea unei relaţii. Pentru că este perfect normal să îţi schimbi punctul de vedere. Oamenii evoluează şi la fel ca şi în paragraful precedent, suntem într-o permanentă mişcare, nu trebuie să ne placă aceleaşi lucruri ca în tinereţe, să zicem. Dar putem fi conştienţi că am trecut şi pe acolo odată. Aşa că asumarea unei relaţii mi se pare o componentă esenţială a sănătăţii noastre psihice în primul rând. Şi al sănătăţii relaţiei, indiferent de natura ei, de la amiciţie la fuck buddies sau la mariaj, în al doilea rând.