Am terminat aseară de citit Fiicele Ierusalimului, de Charlotte Mendelson. E o carte bine scrisă însă, aşa cum sunt eu mai blondă din fire, să mor dacă am priceput de ce are titlul ăsta… Dacă o citiţi şi voi, poate mă luminaţi într-o zi.
Mă rog, să revin la carte. Acţiunea ei este genul ăla de acţiune care oricât de surprinzător ar părea, este foarte posibil să se întâmple în viaţă reală. Am auzit de multe ori cazuri în care viaţa bate cu siguranţă filmul, telenovela sau romanul. Iar cartea asta, dacă nu ar fi ficţiune, ar putea foarte bine să fie fresca evoluţiei unei familii obuşnuite din Oxford pe parcursul unui an universitar. Pentru că totul se întâmplă atât de natural. Pentru că este povestea unor sentimente şi trăiri pe care orice om le experimentează. Frustrări, dezamăgiri, indolenţă, rutină. Dar şi iubire, gelozie, curiozitate.
Finalul cărţii l-aş fi vrut însă ceva mai conturat. Simţeam nevoia a încă câtorva pagini care să pună un punct undeva. Da, există un deznodământ destul de clar, dar parcă mai lipseşte ceva. În rest, cartea e curat scrisă şi chiar dacă de multe ori anticipezi ce urmează, tot eşti prins în paginile ei.