Of, mă tot chinui de câteva zile să scriu despre ceva ce am citit, însă faza cu timpul nu îmi prea iese… Gata, am găsit acum 10 minute libere şi mă pun pe povestit.
Aşadar, am citit că balinezii (adică oamenii din Bali, insula aia de vacanţe), deşi sunt năpădiţi de turişti pretenţioşi mai tot timpul anului, sunt mereu foarte drăguţi şi prietenoşi pentru că au credinţa că dacă în viaţa aceasta sunt oameni buni, drăguţi cu cei din jur, care îşi iubesc aproapele, în viaţa viitoare se vor reîncarna mult mai bine. În textul respectiv nu spunea ce cred ei despre fostele lor reîncarnări, din moment ce acum se chinuie aşa, deşi parcă răspunsul se deduce pe cale logică…
Adesea m-am gândit la chestia asta cu determinismul karmic. Eu cred în povestea cu vieţile anterioare şi cu posibilitatea ca ceea ce se întâmplă acum să fie determinat de acţiuni anterioare în dulcele sistem cauză-efect, dar nu am date concrete, matematice, pe care să mă bazez, e doar o credinţă intrinsecă. Însă! Dacă stai toată viaţa cu sabia lui Damocles deasupra capului, nu reuşeşti să te bucuri de ceea ce ai chef să faci în viaţa asta, în ideea că trebuie să fii bun pentru o posibilă existenţă viitoare, iar când închei socotelile cu pământenii, te trezeşti că nu mai e nimic dincolo şi te-ai chinuit degeaba? Să nu mori de oftică atunci? Ok, eşti mort deja, dar na, mai mori o dată…
Oamenii ăştia îşi învaţă copiii de mici să fie buni ca data viitoare să nu se reîncarneze în cine ştie ce homeless sau poate într-un fir de bambus (deşi s-ar putea ca bambuşii să fie foarte fericiţi…) ori un gândac de bucătărie, la fel cum pe creştini îi învaţă de mici să fie buni pentru că altfel îi pedepseşte Doamne-Doamen şi ajung în Iad. Gândind logic, mi se pare stupidă abordarea pentru că este punitivă. Nu face apel la omenie, ci la frică (btw, toate formele de terapie se chinuie să îi scape de oameni de diversele frici!). De ce nu i-am învăţa pe oameni să fie buni ca să se simtă ei bine şi să fie ne-buni atunci când au chef pentru a nu ajunge nişte frustraţi. Parizienii sunt faimoşi pentru aversiunea pe care o au pentru turiştii care le calcă teritoriul indiferent de sezon, iar balinezii pentru cât sunt de amabili. Sunt nişte extreme, evident. Nu zic că e bine nici la francezi, că şi ursuzimea asta permanentă nu te face cu nimic mai fericit, însă de ce să te chinui să stai cu zâmbetul pe buze atunci când un imbecil îşi cere trimiterea la origini? De ce să fii amabil când celălalt nu catadicseşte să fie la fel?
Ok, vor veni unii care vor spune că dacă primeşti amabilitate, automat începi şi tu să oferi măcar un dram de amabilitate. Tot ce e posibil. E teoria feed-before-ului aplicată aici. Însă, din păcate, ea nu funcţionează de fiecare dată. Aţi încercat vreodată să fiţi amabili cu funcţionarele scârbite de la ghişeu? Eu da. Nu mi-a folosit la nimic.
Aşadar, ce naiba să facem? Să fim buni forţat în speranţa unei existenţe viitoare superioare sau să riscăm să plecăm cu lecţiile neînvăţate din această viaţă doar pentru că am vrut să ne bucurăm de ea aşa cum am crezut noi cu mintea noastră limitată de homo sapiens?
Parerea mea e ca trebuie sa gasim un echilibru intre aceste doua extreme, iar echilibrul acesta ar trebui sa ne ofere iluzia fericirii. Pentru ca, in definitiv, fericirea nu e decat o fata morgana pe care o cautam disperati toata viata. Sau poate fericirea o construim din toate acele mici placeri care ne aduc un zambet pe buze.
Eu vreau ca la sfarsitul vietii sa ma pot uita in spate si sa nu-mi para rau de nimic! :)