Dacă stau şi mă uit la mine, îmi cam place de mine. Sunt prea puţine chestiile pe care aş vrea să le schimb, iar spontaneitatea e una din ele. A nu lua viaţa chiar aşa în serios, e o alta. Stau şi mă gândesc că n-ar fi fost rău deloc să fiu vreo Paris Hilton.
Dar să revenim la spontaneitate. Da, îmi cam lipseşte acest capitol. Ok, sunt spontană când vine vorba de replici, la asta îmi merge minte, însă la decizii, ioc! Şi mă enervează că atunci când trebuie să iau o decizie, stau şi o tărăgănez o grămadă. Atunci când nu e vorba de chestiuni prea mărunte, cum ar fi cu ce mă îmbrac, sau de chestii pe care mi le doresc pentru că atunci mă arunc direct, fără să mă chinui cu gânduri secundare. În rest, îmi place ca viaţa mea să fie planificată, aşa cum am mai spus de curând, să cântăresc bine deciziile pe care le iau, oricât de minore ar fi. Pentru că, în momentele în care mă supăr eu pe mine şi încerc să fac o aroganţă, nu iese bine. Regret deciziile luate, mă oftic. Pe de altă parte, nu îmi place când toată lumea în jurul meu mă acuză de lipsa spontaneităţii şi de văzutul cu mine doar cu programare prealabilă. Dar după ultima decizie pe care o regret, am decis să nu mai decid spontan pentru că nu e de mine. Ei şi ce dacă trebuie să-ţi faci programare? Fă-ţi. Nu îţi convine, aşa sunt eu, mă iei la pachet cu bune şi rele. Am zis!
Deci prefer să mă chinui cu argumentele şi contraargumentele înainte, decât cu regretele după. Dar, până la urmă e bine, că am lucrat pe caz concret şi ştiu exact ce trebuie să fac. Am luat o ultimă decizie în care am încercat să fiu spontană şi apoi am vrut să nu supăr. De acum, să vă aşteptaţi să fie numai cum vreau eu. Adică, să ne înţelegem, asta nu înseamnă că sunt căpcăună şi nu iau în considerare punctele de vedere ale altora, însă atunci când vine vorba de mine, nu mai vreau să fiu drăguţă şi să nu îmi supăr prietenii: nu, e viaţa mea, programul meu şi alegerile mele. Am dreptul să fiu asertivă. Şi da, am dreptul să mă răzgândesc…