Când am plecat prima oară singură, de capul meu în străinătate, adică două luni în Thailanda, fără să am nimic aranjat în afară de 3 nopți la hotel, mi s-a spus că sunt curajoasă. Când am sărit cu parașuta, mi s-a spus că sunt curajoasă. Când am început să lucrez ca freelancer mi s-a spus că sunt curajoasă. Când în clasa a șaptea am înfruntat-o pe profa de fizică care ne greșise, mi s-a spus că sunt curajoasă. Iar acum, când am decis să mă mut la nimic în Spania, evident, mi s-a spus că sunt curajoasă.
Sunt? M-am întrebat de multe ori asta. Pentru că pentru mine multe din aceste lucruri mi se par firești. Da, mă sperie să le fac, dar tot am un impuls interior care mă ajută să depășesc paralizia fricii. Unii îi spun curaj, alții îi spun chiar nebunie. Iar eu zic că așa sunt eu. Adrenalina, entuziasmul sunt mai puternice decât teama. Și la urma urmei, ce se poate întâmpla?! Prefer să mă gândesc la soluții atunci când este nevoie de ele, nu înainte.
Nu sunt montaniardă, dar mai mult sau mai puțin întâmplător am ajuns pe unii din cei mai fascinanți munți ai lumii, în Anzi, iar când îmi dădeam duhul pe Salkantay pe la 4500 m a fost unul din puținele momente în viața mea în care mi-am zis că dacă pot să fac asta, atunci pot să fac orice în viață și am fost chiar mândră de mine.
Apropos de asta, mi s-a mai spus adesea în viață și că pun prea mare presiune pe mine. Și da, pentru mine și asta este normalitatea și deși am o părere foarte bună despre mine, nu sunt foarte dese momentele în care crește inima în mine și sunt mândră de mine.
Spania…
Dar să revenim în zilele noastre, în care am un pic mai mult de o lună de când m-am mutat la Valencia, cu o pauză de 10 zile când m-am întors acasă să împachetez și să îmi trimit o parte din lucruri către malul însorit al Mediteranei. Iar acum pot să spun că am două acasă-uri, așa cum zice prietena mea cea mai bună.
Pe de o parte este apartamentul visurilor mele din centrul Bucureștiului, în care mi-am lăsat încă o mare parte din viață, lucruri, amintiri, iar pe de altă parte este apartamentul ponosit, luminos, friguros în această perioadă (în Spania nu există încălzire centralizată), într-un cartier bine poziționat, la jumătatea drumului dintre centru și plajă din Valencia, dar totuși nu în centru, cin într-un cartier. Mi-am dat un an să mă decid dacă vreau să rămân aici sau nu.
Și în fiecare zi când ies pe stradă simt același lucru pe care îl simțeam mereu când reveneam în vacanțe în Spania: un vibe foarte bun, simt că rezonez cu energia acestui loc. Poate că pentru cineva care nu crede în „prostii din astea” este greu de crezut, dar eu mereu am avut această chestie, că am rezonat sau nu din prima cu un loc, o țară, un oraș. Când am ajuns acum 21 ani în Tenerife, m-am îndrăgostit de Spania. Am mai rezonat foarte bine și cu Thailanda, Mexic, India, și lista poate continua. Iar la polul opus sunt locuri precum Japonia sau Iordania și da, și aici lista poate continua. Și mai sunt și locuri neutre, evident. Dar bucuria pe care mi-o dă Spania mi-a mai dat-o, cred că, doar Mexicul. Poate și Thailanda, totuși. Dar sunt departe rău și în afară de proximitate, Spania îmi mai oferă și avantajele Uniunii Europene. Ceea ce înseamnă că pot să locuiesc și să muncesc aici fără prea multă hârțogăraie.
Lumea zice că m-am mișcat repede, că într-o lună mi-am luat apartamentul în primire, mi-am făcut viza de flotant, mi-am deschis cont la bancă, mi-am actualizat CNP-ul de Spania (îl aveam de când stăteam în Tenerife), mi-am făcut prieteni, am fost la întâlniri de expați (de fapt în cealaltă ordine, că așa mi-am făcut prieteni), mi-am găsit spațiu de cabinet unde să fac regresii, am început colaborări pe parte de conținut de social media pentru conturile mele și, mai nou, se pare că am și primul meu client pe comunicare aici. Din nou, mie mi se pare logic și normal să fi făcut toate astea… apropos de presiunea vs normalitatea din viața mea.
Deci da, îmi place să fiu curajoasă în Valencia, abia aștept să vină mama să îi fac turul și să se obișnuiască cu locul, abia aștept să le arăt prietenilor mei de acasă-ul din București cum e acasă-ul din Valencia și să stau cât mai mult la plajă aici. Însă, în ciuda faptului că îmi place relaxarea și vremea din aici, Spania nu e țara în care cățeii umblă cu covrigi în coadă. Sunt probleme sociale, sistemul de sănătate de stat este unul foarte sufocat, așa că îți trebuie asigurări private care să îți permită vizite medicale private, salariile sunt mici și chiriile mari, deci sunt conștientă și se minusurile pe care trebuie să le înfrunt. Iar dacă vibe-ul și plaja mă conving să rămân dincolo de anul pentru care am contract de casă, partea financiară va fi cea care va cântări de fapt în decizia de a mă face spanioloaică cu acte în regulă sau a mă întoarce cu coada între picioare la dragul meu acasă din București. Până atunci, însă, îmi termin Aperolul de la terasa de pe plajă la care m-am așezat să scriu asta și traversez faleza să mă bucur de stat în costum de baie pe nisip în martie în Europa (am făcut-o și în februarie, când am venit).
Hasta luego, amigos!