ORIGINI

Mi-am luat înainte de Sărbători cea mai recentă carte a lui Dan Brown, Origini. În ultima vreme tot începusem diverse romane pe care le abandonasem rapid (apropos, dacă vrea cineva un teanc de cărți pentru scopuri despre care nu vreau să știu nimic, le donez). Așa că aunțare lansării cărții Origini mi-a făcut ochii să sclipească exact ca în desenele animate.

Îmi plac romanele lui Brown. Le-am citit pe toate. Și, cumva, cred că tot Codul lui Davinci rămâne preferatul meu. Dar să revenim la Origini.

Ca toate cărțile lui, ce îl au în centru pe profesorul Robert Langdon, acțiunea se petrece pe parcursul a mai puțin de 24 de ore în peste 500 de pagini. Nu o să vă povestesc despre tema centrală a poveștii, pe care o găsiți la orice click, însă o să vă spun cum am perceput-o eu. Acțiunea crește, te acaparează și ajunge la un moment dat să te facă să nu mai vrei să lași cartea din mână. Și cu toată această amploare pe care o ia, te aștepți să continue în aceeași manieră. După care ajunge la un punct în care parcă pică o bujie și nu mai poți accelera: merge în continuare, dar nu mai are avânt. Așa am perceput-o în partea a doua a prezentării futurologului ce reprezintă firul roșu al acțiunii. Iar de aici am început să mă prind de chestii, și finalul nu a făcut decât să mi le confirme, dar nu într-o manieră de „mamă, ce deșteaptă sunt!”, ci într-una „mda, deci așa era…”. E ca un balon pe care îl tot mărești și atunci când te aștepți să explodeze, el se fâsâie.

Dar, pentru că există un „dar”, Origini e bine scrisă. Vă recomand să o citiți. Este iarăși un superb manual de artă și informații adiacente. Și, în legătură cu asta, am avut un moment de zâmbet în colțul gurii, descoperind un artist despre care nu apucasem să studiez încă, dar pe care l-am remarcat în această toamnă la Sotckholm și despre care o să vă povestesc în curând.