Nu de Murakami, pentru că nu am citit-o încă, dar m-a inspirat. M-a inspirat postarea lui Noemi despre tricoul realizat de buna mea prietenă, Mihaela, pentru cea mai recentă colecţie Book Cover Tee.
Citeam azi postarea lui Noemi şi interviul pe care Mihaela i l-a acordat, iar chiar ieri purtam o discuţie despre cât de diferit este modul de viaţă asiatic de cel occidental, în care Asia este faimoasă pentru pieţele de noapte, pentru furnicarul de pe străzile oraşelor la ceasuri târzii, în comparaţie chiar şi cu marile oraşe occidentale unde doar weekendul animă nopţile cu tineret dornic de distracţie. Aşa că toate astea m-au făcut să mă gândesc la plăcerea pe care noaptea o trezeşte în mod paradoxal în mine.
Mihaela vede noaptea ca pe o dimensiune paralelă. Pentru mine este, însă, un dat firesc. Dar pentru mine noaptea trebuie să aibă lumină în primul rând. Pentru că mai mult decât orice, eu sunt o fire solară. Şi, în plus, noaptea trebuie să aibă căldură. Ador nopţile de vară, indiferent dacă sunt învăluite în zăpuşeală sau mângâiate de o adiere. Dar şi nopţile de iarnă, în care stau în casă, la căldură, şi crivăţul urlă mai ceva ca lupii la lună, iar peisajul îngheţat îţi sfâşie retina nu trebuie ratate.
Însă vara vreau să stau afară, să simt noaptea. Îmi place să fiu trează când oraşul e adormit. Îmi place să conduc noaptea prin oraş. Îmi place să privesc cerul noaptea întinsă pe plajă sau pe vreo terasă încă dogoritoare după arşiţa zilei. Şi îmi place zarva nocturnă din puţinele locuri în care am fost în Asia.
Am fost mereu o pasăre de noapte, iar momentul meu preferat este undeva mult după miezul nopţii, când liniştea paralizează activitatea, când se mai aud zgomote răzleţe, când o muzică înfundată se mai aude de pe la vreun geam deschis, când gemete de plăcere răzbat de la vecini prin alte geamuri deschise, când staţia unui taxi răzbate până la etajul 5, lăsând acasă vreun petrecăreţ şi când stau pur şi simplu la poveşti cu oameni deştepţi pentru că, nu ştiu exact cum, la ceas de seară târzie ideile se filtrează cel mai bine, problemele existenţiale înfloresc precum regina nopţii şi parcă totul devine mai vizibil. Şi atunci mă las hipnotizată de tot, mă las absorbită în noapte.