Purtam aseară una din acele discuţii profunde despre bărbaţi cu o bună prietenă. Subiectul în sine mi s-a părut cu mare potenţial de a fi exploatat într-un articol, însă acum, aflându-mă în faţa tastaturii, nu prea ştiu de unde să încep, pe unde să o apuc şi cum să termin.
Deci avem una bucată cuplu care dintr-un motiv sau altul se desparte însă rămâne în relaţii amiabile. Lasă loc de bună ziua şi poate nu doar atât. Prietena mea zicea că nu ştii sigur că s-a sfârşit o relaţie decât atunci când cel puţin unul din ei este la 2 metri sub pământ. Corect. Pentru că sentimentele nu mor niciodată (doar se modifică), pentru că speranţe există mereu şi pentru că nu ştii niciodată unde şi cum te poartă destinul. Totuşi, chiar şi aşa, există un moment în care percepţia ta asupra sfârşitului este mult mai acută: atunci când fostul(a) face un copil. Şi oricât de uşor de desfăcut ar fi acum o relaţie, fie ea şi una care implică un copil, senzaţia celui din afară este că în acel moment totul s-a sfârşit. Şi asta din dorinţa noastră profundă ca atunci când intrăm într-o relaţie şi alegem să facem un copil, acea iubire să fie pentru totdeauna. Aşa că proiectăm pe cuplul pe care îl avem în faţă propriile noastre nevoi. Considerăm că şi pentru ei dorinţa de eternitate este esenţială. Aşa că ne vedem daţi complet la o parte din viaţa fostului partener, chiar dacă acel „bună ziua” încă mai există. Sclipirea din ochi, însă, poate să pălească.
Dezbaterile au început atunci când prietena mea a constatat că o parte semnificativă din bărbaţii care au avut o importanţă în viaţa ei sunt deja taţi sau pe punctul de a deveni. În cazul meu, prea rar s-a întâmplat acest lucru, dar nici nu vrea să mă gândesc cum ar fi dacă aş afla că bărbatul pe care încă îl mai iubesc ar deveni tată. Cu alta. Evident că este un lucru inevitabil, dar atunci când timpul trece şi sentimentele se mai estompează, totul devine mai uşor. Iar atunci când tu însuţi/ însăţi devii părinte, e posibil să nu-ţi mai pese, dar grupul nostru de dezbatere, format din tinere şi neliniştite, nu are de unde să ştie in vivo aceste aspecte deocamdată.
Pfa, aseară discuţia părea mai coerentă decât ce mi-a ieşit mie aici. Şi acum, ca orice compunere care se respectă, trebuie să am şi o încheiere. Dar care să fie? Poate că apariţia unui copil are puterea de a transforma complet nu doar vieţile celor doi părinţi, ci şi a oamenilor din jurul lor. E un fel de butterfly effect.