Mă uitam serile trecute la nişte poveşti impresionante despre oameni sărmani. De regulă, încerc să evit astfel de lucruri pentru că îmi fac rău. Visceral rău. Sunt greu impresionabilă în general, dar sunt anumite lucruri care mă ating. Şi o fac profund. Ştiu că nu e cea mai bună atitudine, însă prefer să o fac pe struţul şi să mă amăgesc că dacă îmi bag capul în nisip şi nu mai văd, acele lucruri nu mai există.
Dar nu e aşa. Şi ştiu foarte bine că atunci când îmi voi permite, voi renunţa la cine ştie ce fiţă de genată pentru a ajuta pe cineva care are o nevoie reală, nu care e ros de mofturi precum sunt eu. Însă tot în cadrul cugetărilor mele pe această temă, care evident că au inclus şi tematică despre dramele altora care sunt incomparabil mai mari decât ale mele, obiectiv privind, dar neputând, în micimea mea, să le trec cu vederea pe ale mele, fie ele şi puierile, am ajuns cu gândul la balurile caritabile. Şi, vai!, cât de stupide am realizat că sunt! Este un paradox meschin. Bogaţii vin să se distreze, să îşi fluture ţinutele flamboaiante şi să îşi afişeze mărinimia la reuniuni pentru care se cheltuie enorm pe trandafiri albi aduşi din Venezuela că-s mai rezistenţi, pe veselă placată cu aur şi rulouri de trufe învelite în piele de puţă de melc… Dar ei donează! Unii, sume considerabile. Şi pentru asta, bravo lor. Dar nu ar fi mai cinstit, omenesc şi productiv dacă nu s-ar amesteca cele două lucruri? Adică mi se pare că e ceva de genul: hai să ne bucurăm de mizeria altora. Oare nu ar putea bogaţii să doneze fără a participa la baluri caritabile şi organizaţiile de profil să nu mai cheltuiască cu toată desfăşurarea de forţe şi să folosească acei bani în scopurile pentru care ei de fapt există? Dar aşa cine ar mai vedea cât de generoşi sunt unii, nu-i aşa?!
La fel gândesc și eu, dar pe de altă parte trebuie să le iasă și ălora ceva, să nu simtă că au aruncat cu bani chiar aiurea.