Citeam zilele trecute editorialul lui Bucurenci din The One-ul de ianuarie. În care vornbeşte despre o leapşă pe care a pornit-o într-un post de acum trei ani. Ce ai face dacă nu ţi-ar fi frică? Pe atunci, proaspăt influenţată de vizionarea filmului Viki, Cristina, Barcelona, am zis că aş pleca la Barcelona să locuiesc într-o vilă pe un deal şi să pictez.
Poate că aş face în continuare acest lucru. Dar nu ştiu dacă e vorba de curaj sau altceva. Poate de relaxare. Să fii atât de relaxat încât să nu-ţi pese de viitor. De când eram undeva deasupra Asiei, citind rândurile lui Bucurenci de acum, încerc să-mi pun ordine în gânduri şi să găsesc un nou răspuns la această întrebare. Dar cred că până la urmă nu despre frică este vorba. Ci de inconştienţă: cât eşti de inconştient să faci ceva. Sau poate nu… Poate că mi se trage de la vârstă, dar aşa o văd acum. Iar eu nu sunt o persoană prea inconştientă. Poate sunt prea încordată, prea conştientă. Sau poate vreau să fiu prea în control.
Însă mă gândesc că dacă luăm sensul exact al cuvintelor, frica ar trebui să fie ceva care te sperie, te chinuie, nu o poţi înfurnta. Nu o dorinţă ascunsă undeva în străfunduri, nu un vis neîmplinit. Nu e o înfrângere a fricii interioare să scrii poezii sau să pleci să vizitezi lumea. Doar dacă nu cumva ai fobie de avion sau mai ştiu eu ce. Deci până la urmă e vorba de frică sau de cutezanţă în a-ţi urma visele? Pentru că aici intrăm în cu totul altă poveste şi atunci am putea spune că mai mult de jumătate din populaţia lumii trăieşte în frică şi nefericire. Când a fost ultima oară când voi aţi fost capabili să faceţi ceea ce vreţi în viaţă? De la a avea jobul de vis, la a putea savura o băutură bună fix când ai chef sau a face sex cu cine îţi doreşti, unde îşi doreşti şi cum doreşti… Exact! Societatea în care trăim ne împiedică să fim şi să facem fix ceea ce vrem. Şi cred că mie îmi va trebui un nou zbor deasupra Asiei pentru nişte multe ore ca să îmi aduc aminte când a fost ultim oară când am făcut fix ce am vrut, când şi cum am vrut.