LA POMUL LĂUDAT

Hai că ăsta e un post serios. Din ăla cu întrebări care pentru mine sunt retorice, dar dacă nu aş avea undeva în interiorul meu măcar o sămânţă de speranţă că cineva ar putea şti răspunsul la toate astea, probabil că nu aş mai aşterne pe ecran această înşiruire de nedumeriri existenţiale.

V-am mai povestit despre faptul că deşi sunt o persoană credincioasă, nu sunt una religioasă. Deloc. Ba din contră, mi se pare stupid, jignitor, felul în care religiile, de orice fel, caută să te limiteze, să îţi impună norme şi ritualuri care să te facă să crezi că trăieşti Dumnezeirea. Au fost dăţi când am fost mustrată, chiar şi de persoane cu viziuni mai largi, că am tupeul să afirm că noi, oamenii, suntem scântei ale Divinităţii, când noi, de fapt, ar trebui să privim umili către un Dumnezeu aflat acolo sus.

Dar dacă tot acel Dumnezeu, indiferent de numele lui, este el acolo sus, în sferele intangibile ale Universului, de ce oamenii îl caută asiduu aici pe pământ? Am impresia că undeva e o disonanţă… De ce ar spera cineva că o să aibă o întâlnire de gradul zero cu Divinitatea în bine păzitul altar al unei biserici la inaugurarea căreia enoriaşii se omoară pe capete pentru a pătrunde în locul-minune? Sau de ce ar spera cineva că o vizită la Muntele Athos ori la Mecca le-ar putea aduce un loc rezervat la petrecerea exclusivistă ţinută de Dumnezeu doar pentru cei mai credincioşi? De ce ai avea nevoie de intermediari împopoţonaţi ca de paradă care să recite precum nişte performeri antrenaţi versete binecuvântătoare pe post de Sesam către porţile palatului divin?

Sunt chestii pe care le înţeleg şi cu care rezonez. Înţeleg energia anumitor locuri care, din Dumnezeu ştie ce motive (sic!), intră în rezonanţă cu energia personală a fiecăruia dintre noi. Şi am tot respectul pentru cei care atunci când intră într-o biserică, tempul sau orice alt loc considerat sfânt, chiar simte ceva la nivel fizic sau spiritual. Dar pe bune, nu doar aşa, că li se pare cool să se laude cu asta. Însă mai mult de 90% din cei care se îmbulzesc în diverse lăcaşuri de cult, merg acolo din inerţie şi ajung să creadă că e singura cale. De asemenea înţeleg călătoriile iniţiatice, dar nu prin prisma punctelor de pe harta geografică bifate, ci prin prisma deschiderii către nou, către a cunoaşte cât mai multe experienţe care să te definitiveze pe tine ca entitate unică şi da, divină! Înţeleg să pleci în Asia pentru a-ţi da seama că lumea poate fi şi alta. Dar la fel de bine poţi să pleci şi în Africa sau America de Sud, pentru că diversitatea culturală şi conceptuală este pretutindeni. Înţeleg să pleci în India, spre exemplu, pentru a vedea o ţară fascinantă, a învăţa concepte, tehnici noi, dar dacă o să te duci acolo pentru a te descoperi, vei constata că dezamăgirea e maximă. Pentru că acolo nu vei găsi decât, cel mult reţeta, prăjitura va trebui să o faci singur. Şi să pui multă iubire, autodăruire şi un strop de inspiraţie, de fler. Exact ca în bucătărie.

Şi atunci revin la întrebările mele retorice, poate îmi explică şi mie cineva de ce trebuie să te duci în locul x pentru a-l vedea pe Dumnezeu…