profunde

PIOŞENIE

Nu sunt o persoană religioasă şi oricum nu este aici locul în care să îmi expun convingerile spirituale, dar nici nu am nicio problemă cu persoanele profund religioase. Atenţie, însă, mă refer stric la acei oameni smieriţi, credincioşi până în măduva oaselor şi fotonul sufletului. Este dreptul lor să aibă astfel de simţăminte şi tot respectul pentru ei că sunt capabili să ducă o astfel de disciplină şi să creadă în ea.

Povestea se schimbă însă atunci când te trezeşti cu tot felul de neaveniţi care se bulucesc pe la biserică atunci când „se cuvine” să se ducă şi care, ei bine da!, decid ca măcar în Săptămâna Mare să ţină şi ei post şi, evident să treacă pe la împătăşanie şi spovedanie. Ţin minte că undeva prin generală, dusă de valul copiilor de pe la bloc, am ajuns şi eu la unica spovedanie la care am participat şi evident că impresiile nu m-am făcut să revin. Dincolo de total neigienica împărtăşanie şi amuzamentul băgatului sub masă (în copilărie, sub masă era unul din locurile mele preferate – ce cazemate straşnice ieşeau de acolo!), spovedania se întâmpla într-un grup foarte mare (mda, e unul din cazurile în care „în grup” nu e tocmai indicat), în care toţi se atingeau până reuşeau printr-un lanţ a la human centipede să fie într-un fel de contact prin alianţă cu norocosul care stătea la picioarele preotului, cu patrafirul întins pe capul său. Ce păcate am fi putut să avem noi, nişte năzbâtii de 10-12 ani, în afară că nu am mâncat tot sau nu ne-am făcut temele? Însă erau acolo oameni de toate felurile, cu probleme reale. Ce efect terapeutic să fi avut această aşa-zisă spovedanie?… Mai ales că o gândesc acum din postura psihologului ce ştie că măcar şi simpla verbalizare, uşurează sufletul.

Dar să lăsăm şi spovedania în plata Domnului şi să ne întoarcem la post. Postul este, de fapt, o perioadă de privare şi da, de detoxifiere fizică. Deşi rolul său primordial este mai curând o detoxifiere spirituală, o exercitare a voinţei, a puterii interioare, o demonstraţie a capacităţilor înalte ale liberului arbitru. Şi dacă în timpul anului poate că nu ai timp/ chef, etc, pentru aşa ceva, perioadic, alţii mai organizaţi ca tine, s-au apucat să creeze un orar pentru aşa ceva. Şi acesta este postul. Însă postul nu înseamnă „să nu mai mănânci de dulce”, să înlocuieşti dulciurile făcute cu unt cu cele făcute cu margarină, tocăniţa de porc cu tocăniţa din bureţii ăia oribili de soia şi gata. Postul, trăit, simţit, ar trebui să nu înceapă cu o petrecere cruntă în club în noaptea de Florii, să continuie cu o săptămână în care trăieşti cu pufuleţi şi să sfârşească cu o altă beţie în club, garnisită cu ouă lipite cu abţibilduri ciocnite pe post de „hai noroc!”. Vrei să posteşti, atunci fă-o cu sufletul. Fă-ţi curăţenie în inimă. Nu trebuie nici cum fac cei mai habotnici care renunţă şi la sex şi la alcool în această perioadă, dar care uită de spirit şi dacă ai grijă de interior, atunci nu ai decât să mănânci ceafă de porc în fiecare zi la cină. Până la urmă, postul şi credinţa se fac cu sufletul, nu ca pe o demonstraţie de forţă.

1 Comment

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.