Am auzit de multe ori despre concepţia de luptă cu tine însuţi sau însăţi, după caz (sexul nefiind implicit). Ok, să îţi depăşeşti limitele. Ok, să consideri diverse momente ca pe nişte provocări, să vezi până unde poţi duce. Asta poate fi chiar fun. Dar să fii într-o permanentă luptă cu tine? Asta e chiar autoflagelare. Cu ce ţi-ai greşit atât de tare încât să fii în luptă permanentă cu tine, cu care ar trebui să fii de fapt un aliat, să formezi un tot unitar.
Poate că este doar o figură de stil, dar de cele mai multe ori în spatele acestor sintagme există germeni de realitate care, de altfel, probabil că au şi dus la construirea unor expresii. Sunt imaginea exterioară a unor frământări interioare care probabil că sfâşie sufletul în ferfeniţe mărunte. Chiar mă gândeam cât de nefericite sunt aceste persoane care au impresia că se luptă cu ele (câtă energie irosită!), care se luptă mereu cu propriul corp şi îl traumatizează în loc să-l iubească, să-l alinte, la fel cum ar trebui să facă şi cu sufletul propriu. Eu, lupta înre două entităţi, o văd ca fiind mai mult decât o competiţie, dar până la urmă nici o competiţie cu tine însuţi nu e tocmai zen, însă o luptă este ură. Ura faţă de adversar şi dacă adversarul îţi eşti chiar tu, atunci cine câştigă?
Dar, aşa cum am zis şi mai sus, nu am nimic împotriva forţării limitelor, pentru că altfel unde ar mai fi evoluţia. Însă masochismul spiritual şi fizic nu are nimic cu evoluţia, ci doar cu stagnarea în purgatoriu.
De acord cu tine …. numai ca mai exista si acei pamanteni cu caractere duale, duplicitare….. In cazul lor cred ca lucrurile se schimba si mai ales in cazul celor care isi constientizeaza acest tip de caracter. Lupta lor interna e justificata iar victoria uneia dintre laturile caracterului sau, de asemenea e motivata …. Aici nu e masochism spiritual si nici stagnare in purgatoriu….cred ca evolutie….
Imi place ca-ti iubesti corpul si-l alinti…..