Stăteam şi mă gândeam zilele trecute la îndrăgosteală. După ce vorbeam cu o amică despre noua ei pasiune, despre care realizase că nu ştie cum de a ajuns să se îndrăgostească de el. Că până la urmă tipul nu are cine ştie ce deosebit faţă de restul bărbaţilor de nivelul lui şi uite, t0tuşi, de el s-a îndrăgostit, nu de altul.
Da, poate să îţi placă cineva pentru că este deştept. Dar câtă lume nu este deşteaptă? Poate să-ţi placă cineva pentru că arată bine. Dar câţi nu arată bine? Sau câtă lume nu e frumoasă, deşteaptă şi cu simţul umorului? Mă rog, ideea generală e că sunt multe persoane pe care le poţi încadra în acelaşi tipar şi care teoretic, pe hârtie, ar putea bifa toate cerinţele pe care le ai de la partener. Şi atunci de ce nu ai capacitatea de a te îndrăgosti de toţi oamenii care sunt la fel teoretic? Unde intervine factorul decisiv? Să fie vorba de chimie, de feromonii care ţopăie pe pielea noastră? Sau există alt motiv?
Evident că foarte rar eşti întrebat direct: „De ce te-ai îndrăgostit de X?”. Poate doar atunci când unul din părinţi clatină dezaprobator din cap când află cu ce pramatie (din punctul lor de vedere) te-ai cuplat. Sau când partenerul(a) de viaţă află cu stupoare de recenta destinaţie a sentimentelor tale şi te întreabă într-un acces de disperare: „De ce te-ai îndrăgostit de X, ce are el/ ea în plus faţă de mine?!”. Altfel, luăm faptele ca atare şi savurăm fiecare moment de fluturaşi fără a ne pune întrebări raţionale. Aşa că vă întreb acum, cu mintea limpede, de ce ne îndrăgostim de cineva şi nu de altcineva?
Pentru ca aceea este cea mai potrivita persoana pentru noi in acel moment, necesare propriei evolutii emotionale.
Stramosii nostril au rezolvat de mult aceasta dilema, spunand:
Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie.