Vorbeam zilele trecute la un ceai şi o măslină cu nişte oameni despre animalele de pradă care oricât s-ar strădui, nu vor fi niciodată nişte mieluşei. Pentru că e ceva întipărit în codul genetic. Pentru că eşti obişnuit cu un tipar pe care ţi-e greu să-l abandonezi, oricât de defectuos ar fi, mai ales atunci când acesta ţi-a adus niscavai satisfacţie în trecut. Însă în societatea de acum, oricât de modernă s-ar autoproclama, e cam greu să fii animal de pradă dacă eşti femeie. Pentru că dacă doar vânezi pentru plăcere ajungi să fii catalogată drept frivolă, superficială sau, în cel mai bun caz, curvă. Şi pentru că pentru bărbaţi este frustrant să aibă de a face cu o prădătoare.
Recunosc că mă consider un animal de pradă, sunt o leoaică cu acest pattern înnăscut şi mă plictisesc dacă trece o perioadă mai lungă fără a porni la vânătoare. Nu o să mă vezi niciodată cu puşca în mână hăituind biete animale prin pădure (în niciun caz după traumatizanta expereinţă din clasa a cincea în care a trebuit să studiem în amănunt „Puiul” – cretini profesori făcători de programe mai avem şi noi!). Dar cu siguranţă că voi căuta strategii de a pune gheara pe ceea ce-mi place, chiar şi atunci când voi şade cu un şal pe umeri, legănându-mă în balansoar, înconjurată de nepoţi. Ştiu că e o imagine uşor disonantă între gheară şi şal, însă ideea e că o astfel de persoană, ca mine, are mereu nevoie de provocări pentru a nu se plictisi. Are nevoie să facă ceva, să îşi fixeze noi targete şi am reale dubii că noi, aştia de vânăm, vom obosi vreodată.
Sigur că uneori poate fi amuzant să te laşi vânat, dar starea de „victimă” este una mult prea pasageră şi pasivă pentru a fi pe placul unui prădător. Iar atunci când se lasă vânat, pentru prădător este tot o strategie de a vâna. Sau poate o modalitate de a-şi trage sufletul şi a-şi încărca bateriile pentru mai departe. Nu ştiu dacă este o dependenţă de adrenalină sau o revoltă împotriva blazării, dar ştiu că unele prăzi chiar merită toată osteneala şi apoi păstrate ca trofeu, oricâte alte prăzi vor mai veni după, care nu reprezintă decât mijloace de entertainment.
Frumoasa imaginea pradatorului asezat sa bea un ceai si sa deguste o maslina, dar trecand peste asta, pradatorul in esenta isi exprima o nemultumire fata de ceea ce are deja. Asta este mobilul care il impinge mereu sa caute altceva.
Fara sa ma concentrez pe experienta placuta de-a controla o situatie (asta e cea care lasa si amintirile alea frumoase), in final pradatorul are un sentiment de neimplinire pe care nu este capabil sa si-l depaseasca. El se invarte in cerc, de la o prada la alta imbunatatindu-si metoda in cel mai bun caz, dar fara sa-si rezolve dorintele adanci ale sufletului sau.
Cred ca pasul urmator in evolutia pradatorului, dupa ce a realizat ca poate, este sa vaneze (sa-si foloseasca talentul) doar cand e nevoie. La fel ca CO-ul unei companii daca vrei, care desi are talent inascut de actor, nu se face actor. Asta ajuta pradatorul sa-si poata concentra atentia/dorinta/placerea catre lucruri ce-l pot imbogati, ce-i pot aduce o experienta noua un alt tip de adrenalina.
Mai pe scurt, nu cred ca e suficient sa fii pradator si atat, dar e minunat sa ai aceasta abilitate :)