Almodovar, deci. Ştiţi că sunt fan, deci nu o să vă mai spun prea multe. Dacă nu ştiţi, căutaţi în arhivă… Îmi place excentricul spaniol şi am aşteptări de la el. Dar am impresia că pe măsură ce devine mai popular sau poate pe măsură ce înaintează în vârstă, operele sale devin din ce în ce mai soft, îşi pierd din spectaculozitatea stranie pe care o aveau la început. Iar cu cel mai recent film al său, a pierdut şi din explozia de culoare care îi caracteriza imaginile filmate.
Pielea în care trăiesc nu mai este deci nici atât de colorat, nici atât de twisted dar are totuşi ceva neobişnuit pentru un film de Almodovar: un sfârşit previzibil… La început mă uitam la film şi în afară că avea un fir epic uşor obscur care urma să se desfăşoare, nu pricepeam care e treaba cu povestea pentru că nu se arătase ciudăţenia. După care, cam după prima treime, am avut o tresărire: uite în sfârşit un film de Almodovar. Dar m-a ţinut puţin momentul de exaltare pentru că după aceea acţiunea a reînceput să curgă mult prea comercial, mult prea de film banal. Nici scenele de sex destul de obişnuite pentru un film european nu prea sunt prezente, deşi Almodovar se joacă puţin cu identităţile sexuale şi cu traumele îngropate în genetica personajului principal. Senzaţia pe care mi-a dat-o filmul e că aduce într-o oarecare măsură cu Hoţii de frumuseţe a lui Bruckner.
Una peste alta, nu îmi pare rău că am văzut filmul, mai ales că îmi era poftă de o infuzie iberică, însă spun doar că aveam aşteptări prea mari. Poate că asta e o boală de care ar cam fi cazul să mă tratez, aşa, în general.