BOLILE SĂNĂTĂŢII

Nu am prea abordat aici teme de interes public, pentru că nu mă consider nici jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, nici persoană publică cu opinii pertinente. Sunt alţii mai în măsură să dezbată şi mai ales să găsească soluţii –  ceea ce nu se întâmplă de obicei… Dar să revenim la subiectul pe care vreau să-l abordez azi: sistemul de sănătate românesc. Că este un dezastru total, ştie toată lumea. Din păcate, în ultima vreme am aflat şi eu, direct pe pielea mea, nu numai teoretic. Şi, la fel de păcat este că alternativa privată şi-o pot permite oamenii obişnuiţi, ca mine, doar în prea puţine situaţii.

Vorbeam zilele trecute cu o amică, chirurg estetician şi ea îmi spunea revoltată cum ţara asta nu merită specialişti, ea fiind un specialist prin excelenţă, o tipă care merge periodic la cursuri pe afară, care învaţă şi are grijă în permanenţă de pacienţii/ clienţii ei. Discuţia noastră a avut loc când îi povesteam despre cursurile la care tocmai fusesem şi pe care, evident, cheltuisem o căruţă de bani. Dar chiar şi după ce a plecat cu un gust amar din sistemul public, vorbeşte despre cât de bolnavă e societatea noastră, în ce mizerie trebuie să ne sufocăm pentru a putea întreprinde ceva.

Însă dincolo de discuţia cu ea, revolta mea are rădăcini mai profunde. Da, sistemul de spitalizare public ar trebui să fie gratuit, în condiţiile în care suntem obligaţi să plătim cotizaţii la stat. Că nu este, ştie toată lumea. Îţi pui bani la saltea ca să poţi să susţii şpăgile pe care trebuie să le dai întregului personal medical. Iar dacă alegi să mergi la privat, o persoană cu un salariu oarecare îşi permite cel mult consultaţii ambulatorii, nicidecum intervenţii specifice. Să vă dau un exemplu: operaţia mea de scoatere a sârmelor din umăr, care a durat fix 20 de minute şi o noapte de spitalizare, m-a costat cu cazarea în rezervă privată şi banii daţi doctorilor, 1100 lei. Acelaşi lucru, la un spital privat, m-ar fi costat 7000 lei… Însă poate dacă mi-aş fi dat salariul pe 5 luni pe operaţia de mai puţin de jumătate de oră, aş fi avut şanse mai mari să nu plec din spital cu un streptococ pe care l-am luat la intubare din sistemul public bolnav de sănătate, care mi-a cauzat mult mai multe probleme şi cheltuieli încă pe o dată cât operaţia.

Pe de altă parte, ce pretenţii să am de la sistem, când oamenii care îl formează sunt, hai să nu generalizez, dar măcar o parte din ei, nişte javre ordinare?! Ieri am ajuns cu cineva la spital, într-un moment acut, cu recomandare atât medicală, cât şi din partea cuiva anume. Deci, cu toate premisele ca acea persoană să fie consultată de urgenţă. Însă neurologul Nicolae de la Elias a avut tupeul să-mi spună că el a fost în gardă şi acum nu mai are chef să consulte, că să fi venit ieri. I-am explicat cum criza a apărut în acea dimineaţă, nu ieri, când nu ar fi avut niciun motiv să vină şi ne-a spus deloc politicos că nu avem decât să mergem la camera de gardă. Acesta sigur nu este un specialist, deci conform teoriei prietenei mele, îl merităm…