Nu am fost niciodată o workoholică. Timpul pentru mine, pentru activităţile de agrement, pentru întâlnirile cu prietenii a trebuit să existe mereu, oricât de mult mi-ar fi plăcut munca pe care o prestam. Deci, departe de mine gândul de fugă permanentă către un ţel profesional măreţ. Dar, pe de altă parte, îmi place foarte mult să învăţ chestii noi, să cresc, aici nereferindu-mă neapărat la funcţie, ci la propriile-mi resurse. Mai pe scurt, nu îmi place să mă plafonez.
Aş vrea să o zic pe aia cu „persoanele de faţă se exclud” pentru că ceea ce voi scrie acum este inspirat şi din viaţa multor persoane care îmi sunt dragi, dar care, din păcate pentru ele, sunt plafonate. Asta nu le face însă mai puţin deştepte, simpatice sau iubibile.
Această neînţelegere a mea în ceea ce priveşte limitarea la o zonă de confort călduţă se referă numai la oamenii care ştiu că au un potenţial fantastic. De exemplu, am un prieten în Spania, foarte deştept şi foarte cult. Dar care încă se chinuie să termine o amărâtă de facultate economică şi în paralel lucrează pe un post oarecare la Ikea, deşi la cei 27 de ani ai săi şi potenţialul pe care îl are, ar fi putut fi cel puţin un manager intermediar într-o multinaţională, dacă nu chiar mai mult. Bila lui albă este, însă, că printre aceste două activităţi de bază, mai citeşte, mai învaţă o limbă străină, mai face ceva pentru el. Deci priorităţile să zicem că-i sunt altele. Dar ce te faci cu cineva care nu are niciun fel de priorităţi? A cărui viaţă se desfăşoară între jobul corporatist, televizor, în cel mai fericit caz o sală de sport şi concediul la all inclusive în Turcia, unde a mai fost şi anul trecut, şi acum doi ani, dar unde e cel mai convenabil şi comod…
Da, sunt rea, poate că sunt limitată şi nu înţeleg dedesubturi mai profunde, circumstanţe şi alte scuze mai mult sau mai puţin plauzibile, dar asta îmi este părerea. Şi acum o să mă afund şi mai tare şi o să spun că am constatat, empiric, nu statistic, şi nu numai pe cunoscuţi, că incidenţa mai mare de plafonare este la bărbaţi decât la femei. Poate unde la ele e şi povestea aia la nivel inconştient că de vreo juma de secol de când a mai început să scoată capul în lume şi femeia, nevoia de afirmare, de demonstrare că pot este mai mare decât la ei.
Acum că v-am enervat sau v-am amuzat cu naivitatea mea, închei prin a vă îndemna să faceţi câte ceva pentru voi, ceva de care să fiţi mândri.
Hmmm… parcă voiam să mai zic ceva… Ah, da: de ce naiba să nu-ţi foloseşti capacităţile intelectuale şi nu numai atunci când poţi?!