Aceasta ar trebuit să fie o postare despre o carte. O recenzie de câteva rânduri, aşa cum v-am obişnuit până acum. Dar va fi mult mai mult de atât. Şi asta pentru că pe George, autorul, îl ştiu de când eram mică. Bine, aproape mică…
Cu foarte mulţi ani în urmă, când prestam cu spor la defuncta revistă Liceenii, George Moise mi-a fost coleg în primă fază, pentru ca apoi să îmi devină şef, în momentul când a preluat postul de redactor-şef. Dar eram şi prieteni. Eram o gaşcă drăguţă acolo, la revistă. După ce drumurile noastre s-au despărţit, am pierdut legătura unii cu alţii. Ne mai întâlneam întâmplător prin oraş. Prin martie, la scurt timp după devastatorul cutremur din Japonia, George mi-a cerut prietenia pe Facebook şi am reluat relaţia, cu mailuri lungi în care ne povesteam vieţile de la momentul t, în care ele s-au despărţit. Aşa am aflat că a lucrat ca fotograf pe vas şi acolo a cunoscut o japoneză care urma să-i devină soţie. Tot aşa am aflat şi despre cartea ce era în tipar la momentul respectiv şi care îi purta semnătura.
Iertaţi-mă că nu sunt japonez este o colecţie de scrisori pe care, în primă fază, George le trimitea prietenilor din ţară şi mamei lui, pentru a le descrie viaţa sa din ceea ce , zic eu acum, după ce am citit cartea, este o altă lume, poate chiar o altă galaxie. Scrisorile au fost reunite în acest volum, cu încă nişte rânduri adăugate şi a ieşti o carte demenţială, pe care o savurezi pagină cu pagină, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt. Şi asta pentru că George este un scriitor foarte bun. Este capabil să te ducă de la extaz la agonie în doar câteva pagini. Dacă aproape toată cartea m-a ţinut cu un zâmbet tâmp pe figură, ultimele pagini m-au pus pe gânduri. Râdeam prin autobuze, râdeam de una singură şi cum mai descopeream câte o fază ireal de hilară, mă grăbeam să o povestesc cuiva. Partea de final, pe care am citit-o aseară, poate că a venit şi pe un fond ceva mai sensibil, dar m-a impresionat. Este foarte profundă. Mai ales pentru o carte care te-a ţinut cu zâmbetul pe buze vreme de 200 şi ceva de pagini. Dar nu face notă discordantă cu restul, ci pur şi simplu dă un echilibru fantastic lucrării.
Ce am învăţat eu din cartea asta? Că nu aş putea trăi în ţara aia. Este mult prea diferită, oricât de uşor adaptabilă aş fi eu prin definiţie. Nu vă spun mai multe, vă las să o descopeiţi singuri pentru că merită. Enjoy!