În ultimele zile am văzut şi eu cele două filme despre Coco Chanel făcute anul trecut. Am acasă şi o carte care a stat la baza filmului Coco Avant Chanel, dar care e o adevărată armă albă şi am vaga impresie că e cam plictisitoare… Oricum, personajul nu m-a fascinat niciodată, ca să merite efortul de a citi vreo 700 de pagini. Dar s-a nimerit să văd cele două filme, care nu se suprapun, ba chiar se completează. Din păcate, le-am văzut în ordione cronologică inversă.
Coco Avant Chanel spune povestea fetei simple, orfană de mamă şi cu un tată care o abandonează să crească într-o mănăstire, care ajunge croitoreasă şi dizeuză de ocazie şi care intrând mai mult cu forţa în viaţa unui mascul bogat şi fără griji, ajunge să-l cunoască pe cel care a reprezentat prima ei iubie, Boy. Boy o ajută să escaladeze societatea pariziană şi să îşi pună pe picioare afacerea care avea să o facă celebră. Boy moare într-un accident de maşină şi după un timp apare în scenă Igor Stravinsky, compozitor rus. Acum deja începe filmul Coco Chanel & Igor Stravinsky. Omul, cât se poate de însurat şi cu copii, mi-a dat impresia că pentru ea a fost mai curând un panaceu decât o adevărată iubire.
Imaginea pe care mi-au format-o cele două filme despre Chanel e cea a unei femei extrem de singure, cu accente depresive, poate un pic autistă, dar un autism autoimpus. Am dubiile mele că femeia asta a fost vreodată fericită. Bine, a trăit şi nişte vremuri nu tocmai roz, iar copilăria nu a fost nici pe departe una plăcută şi cum de la tăticul Freud citire, perioada asta te formează ca entitate psihologică cu patologiile din dotare, e de înţeles… Nu ştiu nici măcar dacă a fost o femeie frumoasă. Habar nu am care erau standardele de atunci, însă conform standardelor de acum… nu mă pot decide. De fapt, mai bine zis, conform standardelor mele. Poza pe care am ales-o să ilustreze acest post este una foarte bună. Sper să fie ea…
Cât despre filme, Coco Avant Chanel e mult mai bun decât Coco & Igor, pe care eu l-am văzut mai curând ca pe un film de artă. Cadre prea lungi, prea multe momente de privit în gol, prea multă muzică de fundal. Şi nu se întâmplă nimic, practic. Filmul cu Audrey Tautou este mai dinamic, este foarte bine jucat şi cu oameni mai frumoşi. Au dat-o însă în bară cu prezentarea de modă din final, în care au defilat nişte manechine cât se poate de moderne ca look, care nu prea erau nici în 1971 când madame a murit.