CÂND VIAŢA ERA UŞOARĂ

Mai ţineţi minte complicitatea într-ale amorului din timpul adolescenţei? Atunci când unul din gaşcă rămânea singur acasă şi atât el/ ea cât şi tot grupul de prieteni profita de apartamentul părinţi-less pentru a-l transforma în cuibuşor de nebunii? Citeam azi o întâmplare pentru revistă, care mi-a adus aminte de acele momente. Era tare mişto modul în care se ajutau ghiduş unii pe alţii. De fapt, în care ne ajutam. Şi era o chestie atât de naturală, atât de normală. Toată lumea ştia că x e cu y într-un anume loc fix pentru sex. Nu se ascundea nimeni în ipocrizii şi false pudibonderii. Şi ce dacă era petrecere în sufragerie şi bucătărie şi în dormitor şi-o trăgeau unii?
Dar am impresie că pe măsură ce lumea înaintează în vârstă, această complicitate simpatică dispare. Vezi Doamne, devenim adulţi responsabili. Şi în loc să devenim mult mai stăpâni pe sexualitatea noastră, devenim „mai responsabili”, nu mai lăsăm pe toată lumea să ştie cu ce ne îndeletnicim noi. De parcă ar fi o ruşine. Da, ok, acum şansele de a avea spaţiile noastre în care să putem să ne iubim în linişte sunt mult mai mari, dar asta nu reprezintă un motiv pentru dispariţia complicităţii, a amuzamentului. În plus, acest fapt are şi o notă peiorativă acum pentru că în cel mai fericit caz prietenii îţi sunt alături atunci când e vorba de o relaţie neoficială, pe care te ajută să o camuflezi de ochii oficialei. De ce trebuie să devină totul atât de complicat pe măsură ce înaintezi în vârstă?…