DINTR-A DOUA E MAI BINE

Dacă în curând o să mă vedeţi vopsită la păr, să nu vă speriaţi. Nu, nu am intrat în nicio depresie şi nu am avut nevoie de o schimbare în viaţa mea. Doar că disertaţia asta mi-a scos peri albi! Am vrut să mă complic, evident. Pentru că aşa mă simt eu bine. Când puteam foarte bine să îmi cumpăr o lucrare, eu, nu!, trebuia să mă înfoi pentru ultima oară. Şi dacă tot mă înfoi, hai să o fac complicat, aşa cum se cuvine. Numai bine cât să îmi smulg apoi pană cu pană de oftică pentru că nu am ales drumul scurt. Mă rog, m-am chinuit cu lucrarea, cu alegerea temei, cu găsirea modalităţii de cercetare ca să fie etică şi nici să nu se observe că am scos datele din imaginaţie, am cotrobăit prin biblioteca mea, prin bibliotecile prietenelor şi pe net după teorie, am făcut şi tonele de anexe necesare, am şi îndosaria-o şi m-am dus cu ea în dinţi la secretariat. Azi programul era până la ora 13. Am ajuns la 13:04. Ok. Poate că aş fi avut şanse să mă primească. Numai că: surpriză! În lunga înşiruire de 10 (se putea să nu mă laud şi eu un pic aici?!) şi doi de 9, apărea şi un „A”. WTF?! La un examen din vară. Examen la care mă prezentasem, ba chiar înainte de vreme, pentru că la data examenului aş fi fost plecată prin Finlanda, cred, îl dădusem cu stoicism în holul facultăţii şi luasem încă un 10. Intru spăşită în secretariat şi le pun pe doamenel de acolo să verifice. Nu. Nu era nicio notă trecută la materia respectivă în dreptul numelui meu în catalog. Nu e prima oară când păţesc aşa ceva.

De fapt, mai mereu mi se întâmplă tâmpenii din astea care îmi pun beţe în roate atunci când vreau să fac ceva din prima. Le-am şi pierdut numărul. Am mai păţit-o cu o notă de la un prof din facultate cu care eram chiar în relaţii bune. Uitase să mi-o pună. Nota!

La plecarea în Spania, imbecilele de la ambasadă s-au trezit că e nu ştiu ce în neregula la dosarul meu, identic şi la fel cu cel al colegelor mele (era înainte de Uniune şi aveam nevoie de viză pentru studii), aşa că după nişte cozi interminabile alături de căpşunari şi tot atâtea amânări, a trebuit să apelez la PCR pentru a o obţine. Povestea mea cu vizele, însă este muuuult mai lungă. Pentru că, se pare, cu faţa asta inocentă a mea, probabil că inspir funcţionarii prea zeloşi care mă consideră vreo terorisă sub acoperire. Pentru că, pe vremea când eram în plină desfăşurare a bac-ului, admisă la o facultate de psihologie din California, un cretin imbecil de funcţionar american mi-a refuzat viza pe motive că nu am, evident, suficiente motive să mă întorc în dulcea noastră patrie. Chestia asta se întâmpla la mai puţin de un an de la 11-09, moment în care, am fost convinsă că odată cu prăbuşirea turnurilor gemene, s-au prăbuşit şi şansele mele de îndoctrinare în marea democraţie americană. Am încercat, totuşi. Fără, succes, însă.

Jumătate de an mai târziu, povestea se repeta în alte coordonate: de data asta era indolenţa, nesimţirea, delăsarea, balcanismul funcţionarilor sârbi de la ambasada Australiei de la Belgrad, care uitaseră de dosarul meu. După ce Romtelecomul s-a îmbogăţit de pe urma telefoanelor mele în Serbia, după ce am pierdut două rezervări de avion şi începutul anului şcolar australina (care începe odată cu semestrul doi de la noi), am renunţat. Nu a fost să fie. În cazurile alea. În altele, însă, povestea a ajuns la liman. Dar după ce am mai tras aşa, un pic. Ca să fie fun. Că ce monotonă ar fi viaţa dacă mi-ar ieşi toate din prima, nu?

PS: Am reuşit în sfârşit să vorbesc cu proful şi mi-a promis că luni se duce să îmi treacă nota în catalog.