Mă uitam aseară la un film. Nu are importanţă nici filmul, nici subiectul principal. Ceea ce contează pentru acest text este că era vorba de doi prieteni buni, el şi ea, care au ajuns să aibă o relaţie amoroasă, dar au pierdut cel mai de preţ aspect al prieteniei lor: capacitatea de a discuta absolut orice unul cu altul. Nu sunt eu cea cu relaţii de durată la activ, deci nu prea ştiu cum funcţionează sistemul, dar stau şi mă întreb cum şi de ce. Sigur că este fantastic ca iubitul/ soţul să-ţi fie şi cel mai bun prieten, dar oare este sănătos? Oameni suntem şi fără să vrem, oricât de mult ne-am iubi partenerul, mai apar şi alţii de care ne place, cu care flirtăm, chiar dacă nu mergem mai departe. Iar despre astfel de lucruri foarte puţini sunt cei care acceptă să se discute în cuplu şi, şi mai rare sunt cazurile în care nu se lasă cu supărări, învinuiri şi gelozii. De ce atunci când iubim ne este greu să discutăm chestii sentimentale importante cu persoana iubită? O să spuneţi: pentru că nu vrem să-o rănim. Este ciudat cum punem noi gânduri şi trăiri în celălalt, fără să ne gândim că poate el sau ea au o altă percepţie asupra lucrurilor. La fel cum invers, suntem uneori convinşi că o anumită acţiune sau vorbă este complet inofensivă, dar celălalt se simte profund jignit. Şi atunci, chiar este indicat ca partenerul să-ţi fie cel mai bun prieten? Oare fragmente de intimitate nu sunt necesare pentru fiecare membru al cuplului? Mama îmi spune că tata a fost şi cel mai bun prieten al ei. Dar nici nu am văzut-o având o prietenă apropiată cu care să discute, să împartă tot. Nici chiar cu sora ei. Poate că ea i-a spus lui tot sau poate nu, dar el cu siguranţă nu i-a spus ei tot. Şi atunci, vin din nou cu o întrebare: investeşti tot într-o relaţie, dar oare implicarea este reciprocă? Iar atunci când relaţia nu mai merge, pentru că în cele mai multe cazuri se ajunge în acest moment, fie că e urmat de o despărţire sau o lăsare pe tânjală, celălalt nu se foloseşte oare de tot ce i-ai împărtăşit? Ba cam da… E trist, e crud, dar e realitatea pură. Excepţiile sunt chiar alea în care cei implicaţi mai au o urmă de omenie. Şi atunci, revin, oricât de mult ai iubi o persoană, merită să te compromiţi astfel încât să fii complet sincer despre prezentul şi trecutul tău?
Heh, post despre relatii, you know what that means from me…
Sa-ti inlocuiasca cel mai bun prieten (sau sa continui sa n-ai unul daca n-aveai nici inainte) nu-i bine din simplul motiv ca atunci cand apar probleme intre voi e foarte util sa poti beneficia de parerea cuiva care nu-i direct implicat dar stie toate detaliile.
Dar altfel… Daca tii unele lucruri pt. tine de frica, sa nu cumva sa se ajunga la despartire si sa te raneasca cu ele, practic asiguri ajungerea acolo. Cum zic de fiecare data, o relatie n-are cum sa tina pe termen lung daca nu tragi cu dintii de ea, iar a te gandi la asta inseamna ca nu esti dispusa sa lupti no matter what…
Altfel, pt. mine increderea absoluta e… absolut obligatorie, iar increderea e un efect al sinceritatii. Si da, daca chiar tii la persoana respectiva, atunci cand afli ca ti-a ascuns ceva (iar adevarul gaseste o cale sa iasa la lumina mereu), chiar si dupa ce nu mai conteaza, doare mult mai rau decat daca ti-ar fi spus de la inceput si ati fi discutat despre asta. (Si eu unul tot nu pot sa inteleg gelozia si posesivitatea.)
Legat de a pierde prietenia daca incepi o relatie… Inseamna ca nici una si nici cealalta n-au fost si nu sunt reale, simple as that.
Si… Un da hotarat la final, merita sa te compromiti. Chiar e obligatoriu. Daca nu oferi, cum sa speri sa primesti? Iar daca oferi si tot nu primesti… Asta e, dragoste nu tine, sau n-ar trebui sa tina, scorul. Macar stii ca tu ti-ai facut partea ta… Foarte multe relatii se destrama pt. ca unul vede (sau doar crede) ca celalalt nu-i ofera cat merita si decide sa-l pedepseasca oferind si mai putin, care-l face si pe celalalt sa faca la fel si se intra intr-un ciclu, trezindu-se la un moment dat ca n-a mai ramas intre ei decat frustrarea.
Mda, ai gasit un subiect bun si ma bag si eu cu o parere. Cavalary, nu te cunosc si nu te judec, iti spun asta k sa nu ma intelegi gresit dar ceea ce spui tu e cam departe de ce gandesc majoritatea oamenilor. Imi place mult formularea ta „pt. mine increderea absoluta e… absolut obligatorie, iar increderea e un efect al sinceritatii” dar cum poti fi absolut increzator? Zicea Andra ceva de flirt fara sa mergi mai departe. Cu ce o ajuta pe iubita mea sa stie k ieri am flirtat cu Andra la o cafea in Plaza fara sa ne cunoastem , o gluma doua cu substrat sexual si la revedere fara schimb de telefoane si alte nebunii. Doar o scurta discutie cu o persoana care ti-a placut si cu care ai putut comunica 15 min. Cata incredere sa aiba in mine incat sa nu se gandeasca ce voi face mai tarziu? Dc am procedat astfel ? Dak i-am luat nr. de tel si ma voi intalni iar cu ea……..samd. Ideea de absolut e cam aberanta pentru mine. Ce este absolut in lumea asta, in viata asta ?
Dak tu ai gasit femeia care sa iti fie cel mai bun prieten si nevasta ….si ii spui tot si iti spune tot da-mi voie sa te felicit si sa fiu neincrezator in continuare. Secretele exista de cand e lumea si nu vor disparea niciodata ba chiar ne pigmenteaza viata de foarte multe ori. barbatii din ce am observat eu nu sunt creati pentru monogamie si femeile de multe ori le dau dreptate. Merita sa fii sincer intr-o relatie dar cu limite, stabilite de fiecare persoana in parte in functie de caracter. Totul are o limita si absolutul folosit de tine vrea sa depaseasca limita. Poate gresesc, nuspun k detin adevarul absolut :d dar asta este parerea mea.
Tin sa mentionez k numele de Andra a fost ales la intamplare ;) cred k undeva in subconstient as fi vrut sa flirtez cu Andra la o cafea dar nu este posibil.
Ne mai auzim, succes.
M-as ingrijora daca ai fi spus ca NU-I departe de ce gandesc majoritatea oamenilor. :) Indiferent daca te uiti in prezent sau in istorie, observi ca majoritatea tinde sa aleaga gresit. Iar daca ceva exista de cand lumea nu inseamna ca-i bine sau corect.
Pot sa te intreb cata incredere ar trebui sa aiba in tine ca sa nu presupuna ca ai ceva de ascuns daca nu ii spui ce-ai facut (in cazul in care se gaseste vr-un „binevoitor” sau afla singura sau cine stie ce altceva)? Si, de fapt, ce motiv ar avea sa nu aiba incredere daca ii spui asa ceva? Daca ai ceva de ascuns de obicei ascunzi cu totul, nu spui destul cat sa trezeasca suspiciuni si dupa aia te chinui sa le tot negi…
Cat despre monogamie… I fully support polyamory (ma rog, polyfidelity mainly, nu relatiile „deschise”, dar asta nu c-as avea ceva impotriva lor sau a celor care asa „functioneaza” mai bine, just wouldn’t work for me), dar trebuie sa stie toti cei implicati de la inceput cum stau lucrurile si sa fie de acord. Daca unul nu e, celalalt trebuie sa decida de la inceput ce-i mai important, sa fie cu persoana respectiva sau sa mai poata fi si cu altele, si apoi sa-si respecte decizia luata.
Cat despre gasit… Thought I had… Obviously she thought differently 3 years later… Si o cheama Andra, asa ca am tresarit initial cand am vazut ce nume ai folosit, dupa aia mi-am adus aminte pe al cui blog suntem si ca cel mai probabil de aici ai fost „inspirat”.