POVEŞTI CU PRINŢI – NOT!

Am avut acum câţiva ani o relaţie cu un tip de care m-am îndrăgostit foarte tare. Rar mi se întâmplă. Totul a fost pe repede-înainte şi s-a terminat la fel de repede. Am suferit mult la momentul respectiv, ce-i drept. După care rănile s-au mai vindecat. Iar în urma unei discuţii lungi şi serioase via messenger am realizat definitiv calitatea celui cu care crezusem că pot să trec marea. Totuşi am păstrat o relaţie cordială, ne mai salutam şi mai schimbam impresii din când în când pe mess, mai ales că el plecase din ţară. Azi intră şi îmi spune că s-a întors şi poate ieşim la o cafea. Am fost de acord pentru că mi se părea ceva civilizat. Oricum, povestea se terminase de multă vreme. După care îmi spune că s-a însurat şi îi transmit sincere felicitări. Bravo lui că a găsit pe cineva care să-l suporte. După care mai schimbăm câteva vorbe şi brusc îmi trânteşte un „hai că am glumit cu cafeaua, pa!”. Probabil că i s-a părut foarte amuzant cum o tipă încă mai jinduieşte după el chiar şi după atâţia ani încât să spere că o cafea poate reînnoii o relaţie. Şi, recunosc, aici este vina mea, deşi adesea am fost atenţionată. Bărbaţii nu prea concep să rămână în relaţii de amiciţie cu fostele, iar pentru majoritatea femeilor aşa ceva este chiar normal şi civilizat. Bineînţeles, asta în cazul în care despărţirea nu s-a produs cu un război armat. M-am gândit dacă să îmi şi ilustrez postul, poate află şi unele din prietenele lui online că omul s-a căsătorit. Dar i-aş fi acordat totuşi prea multă atenţie. Oricum, oricât de veche ar fi povestea, nesimţirea m-a şocat. Sau poate stupizenia. Încă nu îmi dau seama…