ÎMPREUNĂ DAR SEPARAT

Păzea că am revenit! Şi nu oricum, ci dacă tot am intrat în pâine, am zis să o fac aşa, în forţă. Şi asta pentru că evident că am avut destul timp să mă gândesc la toate bălăriile. Aşa că să începem cu ce altceva decât cu o dilemă relaţională… Văd mereu în jurul meu tot felul de antiexemple de relaţii şi aproape deloc exemple de „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, încât încep să cred că aşa ceva chiar nu există. Şi hai să nu exagerăm şi să prelungim povestea până la momentul când artroza, scleroza sau incontinenţa urinară pun stăpânire pe membrii cuplului, hai să rămânem în sfere ceva mai apropiate de noi. Mă uit şi văd tot felul de perechi care după zece ani de mariaj, să zicem, e clar că nu mai au nicio treabă împreună. Sunt din filme complet diferite. Nu se potrivesc în nimic, nici ca aspect unul cu altul, nici în concepţiile de viaţă (pe ea o interesează fluturii ezoterici să zicem, iar el îi reproşează că sunt molii ordinare), nici la comunicare. Nu mai comunică pur şi simplu. Iar atunci când o fac, e totul pe un ton răstit, reproşându-şi unul altuia faptul că afară plouă. Cuvinte dulci? Mângâieri? Partide de sex explozive? Priviri complice şi comunicare la un nivel mult mai profund decât cel verbal? Nici vorbă! Sunt colegi de apartament care în cel mai fericit caz se tolerează. Şi atunci încerc să îmi închipui cum arătau cu zece ani în urmă, atunci când teoretic s-au căsătorit din dragoste. Cum era fiorul de la începutul întâlnirilor lor. Cum s-a fâstâcit să o ceară de nevastă şi cum ea aştepta momentul ăsta cu nerăbdare. Şi zău dacă pot să fac acest exerciţiu de imaginaţie când văd în faţa mea un cabotin şi o femeie în plină criză a celor 40 de ani. E oribil! Şi atunci mă întreb ce e mai rea: singurătatea solitară sau singurătatea în doi?…