Iniţial voiam să scriu un post în care să mă plâng că designerii români de pantofi sunt varză. Însă planul mi-a fost dat peste cap de o discuţie pe care am avut-o ieri despre lipsa de profesionalism a profesioniştilor români. Şi cum am zis că să nu las să se prindă lumea că sunt într-o perioadă de nemulţumire generală, având două postări consecutive bazate pe „nu-mi place”, am încercat să le comasez.
Pantofii, deci. S-a umplut mai ales netul de tot felul de brand-uleţe care produc pantofi. Se laudă că sunt coloraţi, dichisiţi… dar toţi sunt la fel. Şi nu mă refer la cei aparţinând aceleiaşi mărci, ci toţi între ei. Acum, sinceră să fiu, nu am găsit nicio explicaţie pentru acest fenomen. În ceea ce priveşte designul de bijuterii, avem designeri demenţiali. La haine, mai poţi să găseşti unii inspiraţi, însă la pantofi, e jale. Poate că e vorba de materia primă, poate că brand-urile româneşti nu îşi permit să achiziţioneze sau să producă tocuri şi tălpi spectaculoase, dar zău că am văzut la marile brand-uri şi încălţăminte spectaculoasă făcută pe calapod simplu, clasic. Unde e creativitatea?! Ah, da, la pantofii de Cartea Recordurilor ai lui Albu…
Revenind acum la un of mai vechi de-al meu, nu pot să înţeleg de ce există atâta indolenţă în ceea ce-i priveşte pe profesionişti. Pot să înţeleg acreala cronică şi parcă totuşi acută de fiecare dată a funcţionarilor blazaţi, dar atunci când chipurile faci ceea ce-ţi place, de ce să îţi baţi joc? De ce să faci totul pe sistemul consacrat „merge şi aşa”? De ce să mergi să faci un curs, indiferent de natura lui, dacă nu te interesează cu adevărat? Sau, mai grav, de ce să ţii un curs dacă nu te interesează cu adevărat? Toate astea mă depăşesc. Dar, din nou, eu sunt cunoscută ca fiind prinţesa nemulţumirii (sigur există şi o regină pe undeva!), deci e normal să am astfel de bătăi de cap.