ETERN ÎNDRĂGOSTIŢI

Parcă nu am mai vorbit de ceva vreme despre cupluri, nu?… Eh, ce mai contează! Dacă tot am vorbit zilele trecute cu diverse doamne şi domnişoare despre acest subiect, de ce să nu profit şi să nu mai debitez puţin pe subiect.

Premise: Cineva îmi zicea că era mai bine pe vremea conacelor în care fiecare dintre soţi avea camera lui şi trebuia să-şi facă programare să intre „în audienţă” la partenerul de viaţă. O altă prietenă îmi spunea stupefiată că a realizat că atunci când te înhami la o relaţie pe termen lung cu cineva, nu o faci doar cu acea persoană, ci cu toată familia ei, cu prietenii şi cu trecutul ei.

Discuţie: Vremurile s-au schimbat. Oamenii au tot mai multe pretenţii pentru că au tot mai puţin timp la dispoziţie şi vor să-l valorizeze la maximum. Femeile nu mai acceptă orice doar pentru a avea statutul de femeie măritată. Bărbaţii nu se mai simt atât de siguri pe ei. Şi tot contextul social duce la o nemulţumire continuă. Şi, cu excepţia a două cupluri formate mai curând pe modelul tradiţional, nu văd în jurul meu familii fericite. Obişnuite cu traiul în comun, da. Fără scandaluri, da. Dar fericite, care să se iubească vizibil după mulţi ani de convieţuire, nu. Şi mă întreb dacă există şi în realitate cupluri precum erau părinţii Focker din primul film cu ei. Nu vreau să îndrăznesc să merg aşa departe în timp, la zeci de ani de mariaj, dar m-aş mulţumi şi dacă după primii cinci ani scânteia nu ar dispărea, dacă nu ar interveni plictisul ăla agasant, ba chiar antipatia pe care doi parteneri ajung să şi-o poarte. Nu pot să nu mă întreb care e reţeta succesului în astfel de cazuri.

Mamele noastre ne zic să lăsăm de la noi. Evident că ele sunt mai înţelepte, mai trecute prin relaţii, însă şi ele au prins acest obicei de la mamele lor care, evident au trăit alte vremuri. Pentru care acceptarea necondiţionată din partea femeii era cheia reuşitei aparente a unei relaţii. Deci nu ştiu dacă acest „mai lasă de la tine” este tocmai cea mai bună soluţie sau, mai bine zis, cea mai potrivită vremurilor noastre. Evident că sunt de acord cu compromisul, dar, la naiba, am crescut într-o lume în care este promovat egalitarismul pe toate planurile: de la cel salarial, la cel al împărţirii echitabile a treburilor casnice şi până la femeia care stă fără ruşine deasupra. Deci mă gândesc că dacă doar unul se străduieşte să depună eforturi pentru hrănirea relaţiei, nu e tocmai suficient.

Şi, în plus, mai e şi aspectul hormonal. Cum naiba să facem să ne menţinem dorinţa aprinsă faţă de partenerii noştri şi după ce nivelul hormonal o scade drastic? Oare putem să ne coordonăm conştient această activitate internă? Ăia mai deştepţi ca noi, care au ajuns la acel nivel de dezvoltare încât să îşi poată controla orice aspect corporal, vor spune că da. Însă noi, vulgul, cum putem face să fim mereu la fel de îndrăgostiţi ca în prima lună?