Eram prin liceu când prietena mea mi-a spus despre cum se înţelege teoria relativităţii a lui Einstein. Sigur ştiţi şi voi povestea, dar mi se pare foarte tare. Pune pe cineva să stea o secundă cu mâna pe o plită încinsă şi i se va părea o oră. Pune pe cineva să stea o oră cu iubitul/iubita şi i se va părea o secundă. Mi se apre fantastic cum toţi ne raportăm teoretic la acelaşi sistem temporal, însă pentru fiecare din noi timpul curge altfel. Ora tot 60 de minute are, însă dacă mă aflam la cursul plicticos al cine ştie cărei fosile de la catedră în facultate (nu dau nume că nu-i furmos!), mi se părea insuportabil. Dar există locuri, întâlniri, activităţi pe care nici nu le simt, în care timpul se contractă. Nu am înţeles niciodată fizica în şcoală, deşi dădeam teză semestru de semestru. Nici măcar nu aş putea zice că sunt prea artistă pentru a o înţelege, pentru că eu, de felul meu, sunt foarte concretă, foarte matematică. Matematica, o ştiinţă mult mai abstractă decât fizica am prins-o din zbor, am simţit-o. Chimia mi s-a părut genială. Însă fizica m-a lăsat rece. Deşi în liceu am avut o profesoară excelentă. Probabil că războiul îl pierdusem prin generală când profa era total nepricepută în ale materiei pe care o preda, ca să nu zic proastă. Aşadar, timpul în forma fizică pentru mine a rămas un mister total. Şi atunci am încercat să îl înţeleg cu emisfera dreaptă şi cu spiritul meu animist. Şi am înţeles. Într-un fel. Mai bine zis, am simţit.