profunde

DESPRE IUBIRE. DIN NOU…

De vreo două zile mă gândesc ce să mai scriu pe blog. Ştiţi voi, acele momente de blank inspiraţional. Şi azi, în timpul orei de pilates, între două „încă zece”, nu ştiu exact ce conexiuni am făcut şi am ajuns să mă gândesc la poveştile de iubire. La mecanismul iubirii, cum se declanşează.
Evident că nu am ajuns la o concluzie, eram totuşi concentrată pe a ţine abdomenul încordat, a ţine picioarele întinse şi fesele strânse.
Dar mă gândeam că s-ar presupune că după ce petreci nişte ani lângă un om, ajungi să ai şi nişte simţăminte. După oră am rămas la o discuţie în aceeaşi gamă cu o amică. Ea îmi spunea că o doamnă venerabilă îi povestea că era mai bine înainte când mariajele erau aranjate, dar nu pe considerente economice, ci pe compatibilitate, aşa cum considerau părinţii că ar fi mai bine pentru plod. Şi cum tot în vremurile alea, căsătoriile făcute din pasiune se duceau mai repede pe apa sâmbetei. Dacă stau şi mă gândesc că de câte ori m-am îndrogostit aşa fulger, relaţia nu a avut niciun rezultat pozitiv şi că de câte ori am ajuns să iubesc un bărbat, acest sentiment a venit în timp, fără o îndrăgosteală prealabilă, atunci poate că respectiva doamnă avea dreptate.
Nu sunt de acord cu a-ţi pune temeliile a câteva decenii (se presupune) printr-un „eu ştiu mai bine” al părinţilor. Pentru că se poate întâmpla să nu ajungi să îl iubeşti pe acel cineva. Am avut să zicem o relaţie imorală cu un tip, cu care eram prietenă bună dar cu care mă mai întâlneam la ceas de seară la aşternut din când în când, în ciuda relaţiei şi ulterior mariajului în care era implicat. Şi, deşi povestea s-a desfăşurat pe nişte ani buni, nu am ajuns în niciun moment să simt ceva pentru el. Până când nici atracţia sexuală nu a mai fost. Mă gândesc că aş fi putut să pun capăt poveştii mult mai devreme pentru că nu mai simţeam plăcere de ceva vreme, dar sinceră să fiu nu ştiu de ce nu am făcut-o. Probabil pentru a nu-i răni orgoliul. Habar nu am.
Şi exact de la el au pornit gândurile mele azi. Care este mecanismul prin care ajungi să iubeşti un om? De ce în condiţii similare, pe unii ajungi să îi iubeşti şi pe alţii nu? Bărbaţii care mi-au insuflat astfel de sentimente şi-au câştigat cu greu un loc în inima mea, dar acolo rămân pentru totdeauna. Şi nu au făcut ei nimic special, nu au depus eforturi ca să mă cucerească. Pur şi simplu există. Poate şi unde eu asociez îndrăgosteala cu trăiri dureroase, negative, pentru că mereu aveam talentul de a mă îndrăgosti de bărbaţi/ băieţi care nu îmi împărtăşeau trăirile, iar atunci când ajung să iubesc o fac pentru că ştiu că acel om merită investiţia sentimentală.
Dar până la urmă ce anume produce declicul, nu am reuşit să descopăr. Iubesc sau nu. Atât. Am realizat că nimic din ceea ce face celălalt nu îmi poate influenţa sentimentele. Nimic poate că e prea radical, totuşi. Ideea era că dacă sunt implicată într-o relaţie în care după un timp nu am ajuns să îl iubesc, poate să stea şi în cap, că nu mă face să îl iubesc. Şi invers. Dacă ajung să iubesc pe cineva, poate să mă rănească, să mă facă să îl urăsc (cred, nu am păţit-o), să mă determine să rup relaţia, dar sentimentul rămâne acolo pe vecie. Iar asta nu înseamnă fluturi în stomac atunci când îl vezi, ci înseamnă o siguranţă. A ta şi a sentimentelor tale, un confort să îi zicem. Nu a faptului că te ştii iubită, ci a faptului că eşti capabil să iubeşti.

2 Comments

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close