chestii-trestii

POVEȘTI VECHI ȘI NOI

emoții

Povestea de sfârșit de an poate că va fi mai lungă și mai sentimentală decât în alți ani. Poate că nu va fi doar o înșiruire a realizărilor și dorințelor. Și asta pentru că în acest sfârșit de an sunt mai emoțională, deși a fost un an bun din multe puncte de vedere. Am călătorit mult și frumos, am publicat o carte… astea sunt realizări importante, nu?

Dar până să ajung să vă fac rezumatul lor, vreau să abordez un alt subiect, care poate că ar fi fost mai potrivit pentru o postare în sine, dar mi-a fost teamă că nu o să am suficiente cuvinte să umplu cele câteva paragrafe care să însumeze 300 și ceva de cuvinte, așa cum cere regula de bună purtare online.

Anul ăsta s-au făcut 20 de ani de revistă Cosmopolitan, prima revistă glossy la care am scris, despre care v-am povestit la momentul respectiv. Însă citind-o, în seria de multe interviuri cu vedetele diferite care au populat coperțile lunii, apărea mereu aceeași întrebare despre cum erai la 20 de ani. Și m-am gândit și eu cum eram. Oare o fi bine dacă am realizat că nu eram cu mai nimic diferită de acum? Știți ce s-a schimbat de atunci? Sumele de bani cu care operez. Atunci câștigam mult mai puțin și aveam dorințe mai mici. Acum câștig ceva mai mult și am aspirații materiale (aici intră și călătoriile, să ne înțelegem!) mult mai mari. Cam atât. În rest, sufăr la fel, iubesc la fel, îmi place la fel de mult să ies să mă distrez, să dansez pe mese și să prind răsăritul în oraș (deși anul ăsta m-a privat de această plăcere). Oare asta este stagnare sau păstrarea spiritului tânăr? Oare chiar sunt mai înțeleaptă acum sau doar mai resemnată?

O altă întrebare pe care mi-o pun la acest sfârșit de an este despre apreciere. Despre a aprecia ceea ce ai atunci când o ai. Și încerc să fiu recunoscătoare în fiecare zi pentru ceea ce am. Pentru mama, pentru prieteni, pentru casa mea cu cele mai frumoase apusuri și pentru posibilitățile pe care eu le am. Și totuși de multe ori simt că nemulțumirea mea cronică nu poate fi estompată de câteva mantre de mulțumire mai mult sau mai puțin superficiale.

Serile trecute, având poftă să văd Vicky Christina Barcelona, Netflixul nu îl avea, dar mi-a recomandat Eat Pray Love. Așa că am decis să îl revăd pe acesta. Și am ajuns cu povestea în India. Acolo de unde în aprilie, când m-am întors și lumea mă întreba dacă vreau să mai revin, spuneam că nu pe banii mei. După care lunile au trecut și de fiecare dată când vedeam câte vreun film sau documentar legate de India, mă apuca un dor nebun. Nu atât de puternic încât să îmi rezerv imediat un alt bilet de avion, dar suficient de mult încât să mă facă să mă gândesc că nu am stors toată lămâia cât am fost acolo. Am avut mereu această fantezie legată de India, simțeam chemarea ei și anul acesta s-a întâmplat. Pentru a doua oară, dar fix așa cum am vrut-o, exhaustivă, pe îndelete și totuși insuficient. După prima mea vizită în Kerala m-am întors dezamăgită pentru că nu am simțit India, nu așa cum credeam că voi vibra. Nici de data asta nu am vibrat pe plaiurile ei așa cum căutam din fiecare fibră. Și totuși, nu cred că este loc în lume pe care să-l fi vizitat și care să simt că mă strigă în continuare. Poate doar Spania, deși acolo a fost pentru o vreme casa mea, așa că este mult mai îndreptățită să își trimită periodic solii după mine.

Deci da, anul acesta a fost India. Și am înțeles că deși nu mi-a făcut pielea de găină, mi-a penetrat sufletul altfel, s-a aciuat acolo pe tăcute și scrijelește pe la colțuri cerând de mâncare atunci când simte mirosul de curry în aer. Și acum știu sigur că drumurile mele către orientul înmiresmat de chili, cocos și curcuma nu se vor opri aici.

Și în afară de India, 2019 a mai însemnat pentru mine și o altă revenire acasă: o săptămâna în Tenerifele meu, la prietenii mei, la căminul meu, la plajele mele. După seceta din 2018, în ianuarie mi-am rezervat în aceeași zi biletele pentru ambele destinații. Dar nu m-am oprit aici. Pentru că au mai fost și Iordania și Coasta Amalfitană.

Profesional, am stat destul de bine, cu activități plăcute în horeca, cu o minunată nominalizare la Elle New Media Awards cu blogul și apariția biografiei lui Joseph Hadad, lansare pe care o tot aștept de vreo doi ani, de când am terminat de scris cartea. În plus, am avut onoarea să prezint parțial cele două ediții ale Food Bloggers Conference, ocazii cu care mi-am întărit convingerea (la care ajunsesem mai demult, când prezentasem și alte evenimente), că mi-ar plăcea să fac asta mai des. Deci, trebuie să o pun pe lista de to do din 2020.

O ultimă bifă importantă a anului ce tocmai se încheie este tura cu parapanta, experiență pe care mi-o doream de mai demult, dar care totuși nu se legase. Acum s-a legat.

Hai să vedem câte s-or lega și de pe lista mea pentru rotundul 2020!

Din păcate nici anul acesta nu am reușit să zbor peste val așa cum mi-am propus, dar nu-i nimic, mai e și la anul un an. Tot de pe lista de old news este și Marocul, așa că încă îl am nerezolvat. Oh, da, era să uit!, nu, nici anul ăsta nu am condus un monster truck. Deci dacă cineva are unul de împrumut…

Cam atâtea să fie din cele vechi? Well, să trecem la cele noi, dară!

Pe lista mea de dorințe ce necesită un pașaport revine recurent New York-ul, acel loc fabulos, de care mi-e dor mereu, dar altfel decât de Spania sau India. Și new entry sunt Japonia și Peru. Dar câte și mai câte… Însă să le luăm treptat. O, dar să nu uităm de Barcelona, unde, la fel ca New York-ul, aș reveni oricând.

Profesional, îmi doresc contracte creative, care să îmi lase imaginația să zburde. De fapt, cred că din punct de vedere profesional, cel mai împlinită mă simt când îmi pot lăsa creativitatea să lucreze, când dumneaei este solicitată într-un fel sau altul. Dar mai vreau poate să mă apuc și de un doctorat. Am vrut și anul acesta, însă viața, cu teribilele ei întorsături, nu m-a lăsat. Și parcă mi-ar plăcea și mai multe video-uri pe blog. Mi-e drag de mine când mă uit la mine în videourile cu mine. :)

Și vreau să îmi schimb mașina. Mi-e tare dragă Foxy a mea, dar a început să ceară ea însăși să ne despărțim, și oricât de greu ar fi pentru mie, care pun suflet în relațiile cu oamenii sau obiectele dragi, probabil că este momentul. Și îmi doresc o mașină electrică. Sau măcar un hibrid simpatic…

Și, în afară de sănătatea, care cumva se subînțelege și care este primordială pentru tot de mai sus și mai jos, îmi doresc tare mult să mă distrez în 2020. Să am parte de experiențe memorabile (uneori chiar să îmi testez limitele) și să dansez mult. Da, să dansez mult! Oricând, oriunde. La club, la petreceri, pe yachturi, pe mese, goală în sufragerie.

La mulți ani!

PS: Știu că a fost un an bun pentru că în 10 luni din 12 am făcut plajă. Și dacă pun la socoteală și cele 20 de minute de stat la soare în costum de baie acum vreo două săptămâni când venise primăvara în oraș, atunci sunt chiar 11 luni!

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close