celuloză

JOCURILE DESTINULUI

Pentru că am o bibliotecă mare, cu prea multe cărți, mi-am propus ca încet-încet, eventual în viața asta, să le iau pe toate la rând și să văd ce e de capul lor. Pe unele le las din mână destul de repede și le stivuiesc într-o parte, pentru atunci când voi găsi unde să le dau. Faptul că mie nu îmi plac nu are relevanță pentru literatură în sine și, deci, mi se rupe inima să le strecor printre perii țepoși ai containerului de reciclare. Pe altele, însă, le duc la bun sfârșit. Așa cum a fost și cazul romanului Jocurile destinului de Douglas Kennedy.

După niște săptămâni bune în care m-am luptat cu cartea asta, am ajuns la final. Și când spun m-am luptat, nu e o figură de stil! Romanul ăsta are 720 de pagini și este al naibii de greu de ținut în mână și citit seara, culcat în pat. Că doar cam atunci apuc să mai citesc și eu câteva pagini înainte să mă ia somnul de tot.

Recunosc că la început am fost sceptică, având în vedere numele. „Jocurile destinului” îmi suna așa a cărți de mâna a șaptea, a telenovelă proastă. Foarte neinspirat titlul! Dar am zis să o încerc, că cine știe.

Povestea se desfășoară pe două planuri temporale, atât oarecum în zilele noastre, cât și prin anii ’50, ambele în America. Mare parte din carte este, însă, dedicată perioadei de acum mai bine de jumătate de secol. Și tocmai asta mi s-a părut interesant. Pentru că am aflat cât era de „liberă” de fapt marea putere democratică a lumii și am asistat la o frescă a puritanismului vomitiv american din acea vreme. E o carte care mi-a trezit emoțiile, m-a înfuriat, m-a indignat, și care a reușit să mă introducă perfect în atmosferă. Seară de seară eram acolo, fie în New York-ul acelor ani, fie prin stațiunile de la Atlantic, unde eroina se retrăgea pentru a fugi de propriile necazuri.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut (în afară de dimensiune) la „Jocurile destinului” a fost finalul. Prea abrupt. Oarecum un final de genul „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Dar parcă mai simțeam nevoia de ceva acolo. Mă rog, poate e doar nevoia mea… Una peste alta, e o carte frumoasă. Și am descoperit că mai am una, cam la fel de groasă, de același autor. Dar până la ea, am trecut acum la o carte împrumutată… Don’t ask why! :))

Leave a Comment

Arata-mi ca esti om si fa operatia: * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.