călătorii

SPIRITUALITATE PRINTRE COCOTIERI [2]

V-am povestit ieri o parte din experienţele cu iz spiritual din Kerala. Dar nu am terminat.

Mai sunt şi ashramurile. În India se pare că oamenii sunt destul de creduli şi uşor se poate ridica câte un guru care să adune imediat în jurul lui adepţi după ce susţine că a atins iluminarea. Unii ajung să construiască în jurul lor un adevărat imperiu şi la două din aceste imperii am ajuns şi eu prin zona aia. Impresia generală este că totul a ajuns o şaradă de spălat creiere, producătoare de mulţi bani şi lipsită de ceea ce ar fi trebuit să fie iniţial.

Ashramul lui Amma este cel mai mare din cele vizitate şi cel mai faimos. Amma e o tanti de vreo 50-60 de ani care te binecuvântează prin îmbrăţişare. Când e anunţată zi de darshan (binecuvântarea), se strâng chiar şi mii de oameni care aşteaptă ore în şir într-un fel de sală imensă ca să fie atinşi de sfântă. Whatever… Să vă spun cum am văzut eu povestea asta. Ashramul este ticsit de boutique-uri unde se vând de toate. Ok, sunt oameni care locuiesc luni de zile acolo şi au nevoie de la chiloţi la pastă de dinţi şi bomboane gumate. Pot să înţeleg asta. Pot să înţeleg şi chioşcurile cu cafele, sucuri, dulciuri din afara orelor de masă. Dar zău dacă pot să înţeleg boutique-ul cu suveniruri şi alte prostii din interiorul templului. Care templu, btw, când nu e slujbă în el, e doar o clădire administrativă, cu magazine, internet cafe şi alte acareturi. În interiorul ashramului sunt câteva blocuri imense, de 17 etaje (singurele clădiri mai înalte pe care le-am văzut în toată regiunea) cu camere de hotel unde stau „enoriaşii”. Însă impresia pe care mi-a dat-o era că sunt la Neptun: uite hotelul ici, chioşcul cu bonibon colea şi plaja peste drum. Cât despre cele sfinte? Da, era un chioşc cu muuuulte tablouri cu Amma şi nişte cărţi şi alte obiecte ritualice. Ce nu este acolo, însă, este toleranţa. Locatarii sunt în mare parte occidentali, habotnici şi foarte agresivi. Şi nici permisiunea de a fotografia templul şi bănuiesc că nici alte spaţii. Aşa că m-am simţit un pui de paparazzo care a furat câteva imagini.

Următorul mare ashram-templu este cel de la Santigiri. Aici locul arată altfel decât la Amma. E mai curând ca o mânăstire, iar senzaţia de sectă e mai pregnantă. Nu ai voie să te rogi în templu dacă nu porţi sari. Cât despre rugat, e musai să te rogi la guru decedat acum vreo două decenii, care e un fel de mesager către divinitate. Tu, altfel un nimic, nu ai acces la ‘ăl de sus fără intermediarul iluminat. Şi apropo, nici aici nu ai voie să pozezi templul (curtea, da) pentru că, din câte am înţeles din engleza aproximativă a funcţionarului care ne-a stat coadă şi a fost cam la fel de puţin tolerant ca occidentalii de la Amma, deşi el era indian, ai impurifica spiritul gurului cu pozele şi dacă totuşi vrei să faci poze aşa de departe, îţi iei păcatul asupra ta. Păcatul? Păi ce, gurul întinat de bliţul tău te blesteamă în marea sa de iluminare sau cum?… Nu sunt lămurită însă câte generaţii după tine vor avea de suferit din acest păcat originar…

PS: La Santigiri trebuia să te descalţi şi să-ţi laşi pantofii la recepţia de peste şosea, iar la intrare treptele te spălau pe picioare ca să intri pur în templu.

Ultimul ashram la care am ajuns este cel mai decent din toate. Dar am impresia că este aşa doar pentru că încă nu a dat de bani. E mai curând o comunitate formată în jurul unui guru şi a soţiei sale, şi ea iluminată, care au pus bazele unui sistem energetic numit areiki, care nu are nicio legătură cu reiki, dar care e de fapt la fel ca reiki… Aici am avut o sesiune privată cu cei doi şi a fost singurul loc unde am simţit o ţâră de fior spiritual. Dincolo de posterele cu poza lor înconjuraţi de raze luminoase ca icoanele cu Fecioara de la catolici. Şi dinolo de jilţurile din imporvizata sală de rugăciuni. Însă ce a fost cu adevărat remarcabil aici, a fost mâncarea. Gătită de câteva femei din comunitate, cu toată dragostea şi după principiile mâncării pure din ayurveda, hrană sattvică, a fost cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o în cele două săptămâni indiene. Îmi cer scuze că închei capitolul despre cele sfinte cu cele lumeşti, dar un lucru am învăţat sigur în viaţa asta despre mâncare: dacă găteşti cu bucurie şi laşi o părticică din energia ta pozitivă în acea mâncare, atunci gustul este mult mai bun. Deci e şi hrana pătrunsă de cele sfinte până la urmă!

1 Comment

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close