călătorii

KEEP WALKING SPRE LONDRA CU JOHNNIE WALKER

Londra e printre oraşele mele preferate de vizitat. Nu am stat niciodată suficient de mult încât să o simt aşa cum trebuie, să mă plimb prin restaurante, pe străduţe cu boutique-uri interesante şi să stau liniştită pe iarba extrem de verde din Green Park sau Hyde Park. De data asta, însă, în plimbarea în pas alergător pe care Johnnie Walker Blue Label mi-a propus-o pentru două zile, marţi şi miercuri, am avut ocazia să asist la un spectacol grandios, să fac o ştafetă scurtă dintr-un magazin în altul pe Oxford şi New Bond Street (Victoria’s Secret, pentru cunoscători!), să beau un cocktail cu banane şi caviar într-un bar renumit şi să privesc Hyde Park-ul de la geamul hotelului. Dar sunt convinsă că povestea mea de iubire cu Londra (şi frumoşii ei bărbaţi de toate naţiile şi culorile) nu se opreşte aici şi mă va bântui toată viaţa.

symphony in blue12

Dar să revenim la oile noastre. Oile scoţiene, evident. Acolo de unde vine Johnnie Walker şi vremea umedă şi cu furtuni în care sunt lăsate la maturat butoaiele şi pe care am experimentat-o într-un mod inedit atât la evenimentul de seară, Symphony in Blue, cât şi în cursul zilei, la studioul unora din cei care au orchestrat această simfonie.

Am ajuns marţi la prânz într-o Londră extrem de aglomerată şi în afara orei de vârf, dar mai ales însorită. Nu am apucat nici măcar să îmi scot din bagaj (care nu ajunsese în cameră în timp util) fabuloasa rochie pe care Răzvan Ciobanu mi-a făcut-o pentru acest eveniment (mulţumesc, Cătălin!), că am şi plecat la prima din activităţile programate. Ca să fiu mai precisă, a doua, însă diversele întârzieri ne-au privat de prima activitate. Dar iată că a doua a meritat graba cu care am părăsit hotelul. Am ajuns la studioul unor băieţi tineri şi foarte creativi, Bompas & Parr, care se joacă cu mâncarea, arhitectura, designul şi ideile într-un mod inedit. Aici am inhalat pentru prima oară aburii de Johnnie Walker Blue Label dintr-o mini-tornadă artizanală creată în laborator, pe care am regăsit-o la scară mare printre activităţile din seara respectivă. Dar în afară de camera care reproduce clima umedă şi furtunoasă din Scoţia, plină de aburii lui Johnnie, şi deliciosul jeleu cu whiskey (jeleul sub diverse forme este printre activităţile preferate ale creativilor Bompas & Parr) pe care echipa băieţilor l-a pregătit, studioul multidisciplinar a creat şi o orgă a simţurilor despre care vă invit să citiţi chiar la ei pe site, pe care a fost proiectat un spectacol de imapping (cam cum a fost sâmbătă seară pe Casa Poporului) care ne-a purtat printre aromele whiskey-ului, captivându-ne toate simţurile: văzul prin scenografia curgătoare, auzul prin muzica special compusă, gustul, mirosul şi simţul tactil prin paharul greu, de cristal designat ce găzduia un Blue Label onctuos, aromat, delicios. Şi, atenţie!, eu nu sunt băutoare de whiskey, dar zău că aş mai comanda aşa ceva, atât de mult mi-a plăcut modul în care îmi mângâia papilele şi arsura catifelată pe care o lăsa în urma sa pe măsură ce cobora agale spre stomac.

Dar seara evenimentului Symphony in Blue a însemnat mult mai mult. Intrarea în clădirea Merchant Taylor’s Hall s-a făcut pe o uşă lăturalnică. De ce? Am înţeles imediat: pentru că traseul ne-a purtat prin bucătărie, acolo unde bucătari-actori (cred), cântau şi făceau spectacol, introducându-ne în atmosferă. Ajunşi apoi în clădire, am avut plăcerea să parcurgem pe rând diverse spaţii tematice, toate învârtindu-se în jurul lui Johnnie cel albastru. Ne-am jucat cu mascota Johnnie Walker, am aflat secretele blending-ului de la unul din cei mai fericiţi oameni din lume, cred, Dr Jim Beverage, master blender, am ascultat o adevărată simfonie cântată la  pahare şi am pătruns în camera furtunoasă despre care v-am spus mai sus. Dar au mai fost două locuri fantastice de care vreau să vă povestesc separat.

O coadă de oameni, îmbrăcaţi cu haine de blană luate de pe un stender, aştepta să intre într-o grotă frigorifică. Decorată ca o peşteră dintr-un gheţar, camera găzduia un calup imens de gheaţă extrem de pură, adusă din Groenlanda, din care ajungeam să gustăm alături de whisikey-ul celebrat în acea seară. Povestea spune că era gheaţă de la mare adâncime, veche de 10.000 ani, extrem de pură. Nu ştiu dacă e doar concept de marketing (unul din 10 mii de butoaie, gheaţă veche de 10 mii de ani), dar apa rezultată din acea gheaţă era al naibii de bună, iar modul în care îţi clătea gura înaintea degustării whiskey-ului, este o găselniţă desăvârşită.

Însă locul în care m-am simţit cel mai bine în acea seară, a fost o grădină interioară, decorată în cel mai luxuriant mod posibil, cu lumini perfect plasate, cu muzică suavă şi susurul unei arteziene, unde am gustat unul din cele mai bune cocktail-uri pe care le-am băut vreodată, care avea în compoziţie, pe lângă whiskey şi alte minunăţii, şi ceai de iasomie. Cred că în acel moment, papilele mele au juisat.

Cina, pe care am considerat-o o copie mai puţin reuşită a conceptului Heston’s Feasts, nu m-a impresionat. Poate doar îngheţata din final, care a acompaniat fantasticul jeleu şi care, una din ele, printre alte arome, era de ulei de măsline cu şofran…

Dar cina s-a terminat destul de repede şi mesele au devenit scenă, pentru un spectacol de dans, muzică, lumini şi gust, evident (după cum vă spuneam mai sus) care a lăsat audienţa fără cuvinte.

Odată terminată seara, black-cab-ul care nu mai de deloc black, mai nou taxiurile londoneze fiind display-uri pentru reclame de tot felul, ne-a purtat către un  faimos bar, Artesian, unde am încheiat seara cu cocktailul How Do You Say Banana Daiquiri? garnisit cu o felie de banană prăjită şi caviar… Cam da!

A doua zi a fost ceva mai relaxată, însă nu pentru multă vreme pentru că aveam programare la un obiectiv turistic pe care mi-am dorit să-l văd de prima oară când am ajuns la Londra, acum 17 ani, şi pe care l-am tot ratat: London Dungeon. Sincer, nu a fost mare scofală, dar mi-am făcut o dambla. Şi poate că ştiţi, dar eu funcţionez pe sistemul damblalelor.

Concluziile zilei: ¤ ador să vizitez Londra ¤ frumoşi sunt bărbaţii de pe acolo ¤ Johnnie Walker Blue Label rulz ¤ Victoria’s Secret e mai scump ca în America, dar totuşi mai aproape ¤ nu cred că am văzut oraş mai aglomerat nici măcar în Asia.

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close