profunde

EROUL EGOULUI PERSONAL

În cartea pe care o citesc acum (care e mai bună decât mă aşteptam, dar o să revenim la asta), povestitorul zice la un moment dat că şi-ar dori să fie erou, să salveze pe cineva de la moarte şi astfel să-şi hrănească egoul. Şi stăteam să mă gândesc că eu nu am avut niciodată astfel de năzuinţe concrete, deşi şi egoul meu e destul de nesătul şi sindromul salvatorului nu e departe de mine.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu eroul salvator pe care să îl dea la ştiri, să îl medalieze preşedintele sau să i se ridice statuie. Mai curând aş vrea să fiu eroina din filmele fantastice, cu superputeri, decât eroul urban atât de banal. Pentru că da, eroul cotidian este mult prea banal pentru nevoile mele. Un astfel de erou este pompierul care salvează pe nu ştiu cine, muncitorul care se bagă în gaura de pământ surpat pentru a îşi aduce colegul la suprafaţă, este pietonul vigilent care trage din faţa maşinii pietonul aerian şi tot aşa. Eu, însă, vreau stelele de pe cer. Am nevoie să gândesc la scară mare! Vreau să citesc gândurile oamenilor şi să mă pot teleporta – cam astea sunt cele două superputeri pe care mi le-aş dori – eventual costumată într-un combinezon de latex… Acum că v-am creat şi imaginea mentală potrivită, să revenim cu picioarele pe pământ, acolo unde despre teleportare probabil că ştiu doar nişte savanţi închişi bine într-un laborator secret, iar cititul gândurilor poate că este apanajul doar câtorva (ne)norocoşi, cât despre stele, ştim cu toţii că ce vedem noi sunt de mult moarte. Revenind aşadar pe pământ, mă întreb de ce vrem cu toţii să fim eroi într-un fel sau altul.

Ştiu persoane care nu îşi doresc atenţie, care nu vor să fie eroi cu acte în regulă, dar care totuşi fac acţiuni ce într-o formă mai mult sau mai puţin mascată nu fac decât să le hrănească egoul. Nu toţi avem curajul să recunoaştem în faţa noastră, în primul rând, că avem nevoia de a ne hrăni orgoliul. Poate că unii mor pe baricadele muncii pentru recompensa aprecierii de către un şef nepăsător, poate că alţii îşi dedică existenţa îngrijirii într-un fel sau altul a unei persoane (copil, părinte, partener) pentru a se simţi utili şi poate că multe alte exemple camuflate ne înconjoară. Dar mereu e acelaşi scop: nevoia de valorizare. Oare este atât de dificil să ne valorizăm per se, fără a ne raporta permanent la alţii? Se pare că da…

2 Comments

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookie-uri si continuarea sesiunii pe acest site implica acordul tau. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close